De mult voiam să vorbesc despre chestia asta, încă de pe vremea când fiecare pagină din Aivanhov mă punea pe gânduri prelungi şi nelinişti repetate. Cam acu’ vreo două săptămâni, că de atunci n-am mai pus mâna pe carte.

Ideea e -nu că eu citesc cu mâinile, ceva o dată la două săptămâni ( mi se întâmplă mult mai rar, cam o dată pe lună şi, de obicei, pe copertă scrie Tango), ci că ceea ce citesc din minunata scriitură e impresionant şi cu ecou. Asta măcar la nivel de neuron de blondă cu mintea odihnită.

Aşadar, zice omu’, să nu ne revoltăm în faţa eşecurilor. Nici să ne descurajăm. Ci să înţelegem umili, că, întotdeauna, cauza lor este natura inferioară, care a reuşit să se strecoare într-un moment prielnic.

Să nu ne întristeze ori dezarmeze, căci asta nu ar însemna decât că suntem nişte pretenţioşi care doresc lucruri nerealizabile încă. Şi pentru a atinge succesul, e nevoie să credem în formula lui fizică, materială. Să-l vedem cu ochii minţii în fiecare dimineaţă, iar pe noi, în centrul “celui mai perfect” peisaj. Fiindcă orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis.

Cine nu e capabil să-şi depăşească decepţiile va sfârşi prin a se distruge. Fiindcă lupta cu propriul sine e cel mai greu de purtat. Însă nu imposibil de câştigat.

Avem voie să ne întristăm, dar numai pentru insuccesele sau necazurile celorlalţi, nu pentru propriile noastre ambiţii sau dorinţe neîmplinite.

Şi mai cred eu, că fie şi atunci când ne rămâne doar un an de trăit, trebuie să continuăm. Fiindcă în momentul în care ne predăm, ne asumăm statutul de învins. Asezonat cu cel de laş.

Continuaţi, continuaţi, continuaţi… şi atunci veţi observa toate schimbările care vor urma. Căci purtăm în noi toate achiziţiile spirituale pe care le-am dobândit, dacă am căutat sincer să ne perfecţionăm.