Luna: May 2008 (Pagina 2 din 5)

Să acceptăm eşecurile

De mult voiam să vorbesc despre chestia asta, încă de pe vremea când fiecare pagină din Aivanhov mă punea pe gânduri prelungi şi nelinişti repetate. Cam acu’ vreo două săptămâni, că de atunci n-am mai pus mâna pe carte.

Ideea e -nu că eu citesc cu mâinile, ceva o dată la două săptămâni ( mi se întâmplă mult mai rar, cam o dată pe lună şi, de obicei, pe copertă scrie Tango), ci că ceea ce citesc din minunata scriitură e impresionant şi cu ecou. Asta măcar la nivel de neuron de blondă cu mintea odihnită.

Aşadar, zice omu’, să nu ne revoltăm în faţa eşecurilor. Nici să ne descurajăm. Ci să înţelegem umili, că, întotdeauna, cauza lor este natura inferioară, care a reuşit să se strecoare într-un moment prielnic.

Să nu ne întristeze ori dezarmeze, căci asta nu ar însemna decât că suntem nişte pretenţioşi care doresc lucruri nerealizabile încă. Şi pentru a atinge succesul, e nevoie să credem în formula lui fizică, materială. Să-l vedem cu ochii minţii în fiecare dimineaţă, iar pe noi, în centrul “celui mai perfect” peisaj. Fiindcă orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis.

Cine nu e capabil să-şi depăşească decepţiile va sfârşi prin a se distruge. Fiindcă lupta cu propriul sine e cel mai greu de purtat. Însă nu imposibil de câştigat.

Avem voie să ne întristăm, dar numai pentru insuccesele sau necazurile celorlalţi, nu pentru propriile noastre ambiţii sau dorinţe neîmplinite.

Şi mai cred eu, că fie şi atunci când ne rămâne doar un an de trăit, trebuie să continuăm. Fiindcă în momentul în care ne predăm, ne asumăm statutul de învins. Asezonat cu cel de laş.

Continuaţi, continuaţi, continuaţi… şi atunci veţi observa toate schimbările care vor urma. Căci purtăm în noi toate achiziţiile spirituale pe care le-am dobândit, dacă am căutat sincer să ne perfecţionăm.

Lipicios de dulce

Având în vedere că am revenit la faza de căutat imagini cu inimioare şi norişori pufoşi pe flickr, am încercat să mă abţin de la posturi însiropate excesiv, că nu voiam să dăm toţi în diabet.

S-au încheiat Olimpiadele. Am câştigat recunoştinţă veşnică şi experienţă, mulţi prieteni şi o DIPLOMĂ la concursul de bloguri. Foarte tare, frate! Mai multe impresii culese şi alese, găsiţi aici. Iar în altă ordine de idei, probabil premiul cel mare l-a primit copila blondă. Păcat că nu l-a putut duce acasă…

Dar niciodată nu a obţinut uşor nimic, aşa că detaliile tehnice nu vor ştirbi din bucuria momentului.

Iar nopţile cu insomnii şi răutăţile invidioşilor apropiaţi vor avea doar efect de potenţare a fluturaşilor agitaţi.

Mă opresc aici, că excesul de zahăr dăunează grav sănătăţii. Celei mintale.
Iar bucuria unora dăunează şi celor din jur. Păcat.

Good times

I once fell in love with you

Just because the sky turned from gray

Into blue

It was a good friday

The streets were open and empty

No more passion play

On st. Nicholas avenue

I believe in st. Nicholas

It’s a different type of santa claus

nu spun de unde am luat cuvintele astea. pentru ca sunt doare ale noastre. ale lui si ale mele.

Dar, hai mai bine, despre Olimpiade să vorbim

Despre povestea al cărei final îl vom afla vineri. Şi ştiţi ceva? M-aş duce liniştită acasă şi fără el. Pentru că ştiu cât de tare mă întristează finalurile pe mine. Doar cheful nu l-aş rata 🙂 Şi pentru că aş putea continua să cred că încă mai urmează ceva…

Azi stăteam cu băieţii la masă, după prezentări. Şi treceam în revistă, de fapt, în capul meu blond, toate câte le iau de la Olimpiade. Şi dincolo de dimensiunea “ştiinţifică” a evenimentului, pentru mine a fost o joacă. Ce m-a costat stagii pierdute la şcoală şi un stand-by prelungit al vieţii din Cluj.

Iar cea mai interesantă parte a întregii experienţe a fost să ma observ pe mine însămi în raport cu toată lumea asta nouă, pe cealaltă lăsând-o într-un sertar la păstrare. Şi tare mi-e teamă că s-a murat între timp!

Mă pliez periculos de bine pe situaţie, dar şi când începe să nu mai îmi placă, reacţionez cu o violenţă agresivă. Pentru că sunt obişnuită să fac ce îmi place. Şi pentru că nu sunt obişnuită ştiu ce îmi place.

Prima ţine de educaţie, a doua ţine de mine.

O portocală

Anda Călugăreanu – O portocală

Nici nu ştiam că aşa se numeşte doamna aceasta frumos cântătoare. Dar tare mi-a înveselit seara. Bucuraţi-vă şi voi!

Alte posturi ale mele aici şi aici.

Nu mamei. N-am să-i mai spun “N-AM TIMP”.

Un nou maraton Cluj-Bucureşti. Încheiat la ora zece. Şi era noaptea.
Cu bine. În cântec. Fără evenimente.

Un scurt popas acasă. Prea scurt.
Prea puţine poveşti între patru ochi. Şi prea multă agitaţie.

Şi una bucată copilă care nu-şi ştie respecta priorităţile.

Tocmai am citit o reconfirmare a faptului că e dincolo de jalnic să îţi tot plângi de milă că n-ai timp şi suferi de oboseli cronice. A mea e în fază de cronicizare acutizată, dar faceţi-vă că nu-mi înţelegeţi hieroglifele pseudomedicale şi nici patetismul dintre rânduri.

… Şi mi-am amintit de momentul în care mama mă lua în braţe şi mă ruga să am grijă cum conduc. În care eu îmi ceream iertare că n-am putut sta.

Că veneam după nopţi nedormite, examene încropite şi plus, cu alte patru suflete după mine. Pentru care răspundeam în faţa legii, familiilor lor şi nu numai. Că una e să te dai de zid de unul singur şi alta, să mai iei şi pe alţii cu tine. Mereu sunt conştientă de chestia asta la volan şi încerc să fiu mai intimă cu pedala de frână decât cu cea de acceleraţie. De aceea, pe mulţi îi umflă râsu’ când îmi mai umflă poliţia română câte un radar…

Dar mama pentru mine n-a avut niciodată “n-am timp“. Ci numai primăveri şi vorbe bune. Promit că nu mai fac.

p.s. Pentru postul ăsta n-am etichetă. Poate ar trebui să inventez una cu “marele păcat al zilei”.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 124 queries in 0.197 s