Regele nostru

10 mai este Ziua regalităţii în România. În urmă cu 142 de ani, în 1866, Principele Carol I era proclamat “domnitor al tuturor românilor”, iar 15 ani mai târziu, în 1881, România a fost proclamată Monarhie.

Aş ura cel mai sincer La mulţi ani pe care l-aş putea îndrepta vreodată către ţara asta a noastră. Şi aş strânge în urare tot patriotismul de care NU am dat dovada vreodată.
Ai mei m-au crescut “pentru export” şi mi-au spus-o. Întâi am învăţat să scriu şi să citesc în limba germană şi abia apoi, în română. La mine, în dreptul secţiunii “LB MATERNĂ” nu apărea niciodată româna. Eram fericită să mă uit la RTL2 şi Pro Sieben. Şi tabla înmulţirii am în germană.

Când apărea Iliescu la TV, ai mei făceau spume şi închideau minunea. Abia mai târziu aveam eu să înţeleg ce ziceau ei prin “ăsta-i ăla rău” şi de ce -reacţia quasiviolentă faţă de aparatul nevinovat.
Într-a şasea vorbeam oamenilor la Antena Sibiu despre o Românie cenuşie şi un Occident colorat. Şi eram pregătită să las totul şi să mă duc. Să mă duc acolo, unde văzusem eu străzi curate şi magazine mari, unde ciocolata era mai ieftină şi Mc Donalds-urile mai multe. Unde existau jucăriile din reclamele în pink de pe RTL2.
Între timp, mi-am dat seama că străzile cele mai curate sunt in poze şi că ciocolata îngraşă. Că Mc Donalds’ e o porcărie şi că bunul gust nu e expus în vitrine. De fapt, înţekepciunea asta o câştigam o dată cu un episod trist, în care o una din cele mai drage prietene pleca în SUA. Eram vecine şi colege dintr-a-ntâia. Şi prietene dintotdeauna. Bunicii ei erau şi bunicii mei şi invers. Iar la 1 an după emigrarea ei cu părinţii, bunica s-a stins bolnavă la doar o săptămână înainte de aterizarea avionului american. Nicicum nu au reuşit să schimbe biletul şi nici la înmormântare nu au mai ajuns. Oricum, mult rost nu mai avea.
Telefonul ăla n-am să-l uit vreodată. Cum mă ruga, plângând, să-i port grija bunicului ca şi când ea însăşi ar fi acolo. Şi să-i sărut mâna bunicii cu dorul cu care ar fi făcut-o ea. Vorbele astea veneau din partea unei copile de 14 ani, o zăpăcită şi năzdrăvană, care zâmbea mai mult decât oricine pe lumea asta.
Dar, ghiceam eu, de departe, că zâmbetul ei nu s-a adaptat climei străine. În vara ce a urmat am şi zburat la Ada.
Şi brusc, am început să îmi iubesc locurile, nu pentru ele, ci pentru oamenii lor. Şi am făcut marea schismă între ce e important şi restul.
O dată ce prima parte e standard, restul depinde de fiecare. De bucuria detaliilor suntem direct responsabili.
Zilele astea am prins un interviu pe TVR1 cu regele Mihai. Dintotdeauna mi-a plăcut Majestatea Sa.
După lecţiile de istorie, l-am acuzat într-un fel de abandonarea ţării. Dar lecţiile de istorie nu includ şi unele de viaţă. Iar copiii se pripesc la concluzii.
Azi ştiu că e singura figură în care m-aş putea încrede. Şi m-aş înclina cu respecte.

“Politica oferă stabilitate, iar monarhia statornicie.”

Articolul anterior

Dincolo de limită. Pe culmile ineficienţei.

Articolul următor

Nu mamei. N-am să-i mai spun “N-AM TIMP”.

2 Comentarii

  1. Sky is the limit

    Meleagurile de departe nu sunt pentru visatori, poeti si alte persoane cu inima slaba! Nu stiai? 🙂

  2. o blonda cazuta... pe ganduri

    cu siguranta ma incadrez in categoria persoanelor cu inima slaba… asa ca o sa ma duc, dar numai in tranzit! 😀

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 119 queries in 0.413 s