Nu mamei. N-am să-i mai spun “N-AM TIMP”.

Un nou maraton Cluj-Bucureşti. Încheiat la ora zece. Şi era noaptea.
Cu bine. În cântec. Fără evenimente.

Un scurt popas acasă. Prea scurt.
Prea puţine poveşti între patru ochi. Şi prea multă agitaţie.

Şi una bucată copilă care nu-şi ştie respecta priorităţile.

Tocmai am citit o reconfirmare a faptului că e dincolo de jalnic să îţi tot plângi de milă că n-ai timp şi suferi de oboseli cronice. A mea e în fază de cronicizare acutizată, dar faceţi-vă că nu-mi înţelegeţi hieroglifele pseudomedicale şi nici patetismul dintre rânduri.

… Şi mi-am amintit de momentul în care mama mă lua în braţe şi mă ruga să am grijă cum conduc. În care eu îmi ceream iertare că n-am putut sta.

Că veneam după nopţi nedormite, examene încropite şi plus, cu alte patru suflete după mine. Pentru care răspundeam în faţa legii, familiilor lor şi nu numai. Că una e să te dai de zid de unul singur şi alta, să mai iei şi pe alţii cu tine. Mereu sunt conştientă de chestia asta la volan şi încerc să fiu mai intimă cu pedala de frână decât cu cea de acceleraţie. De aceea, pe mulţi îi umflă râsu’ când îmi mai umflă poliţia română câte un radar…

Dar mama pentru mine n-a avut niciodată “n-am timp“. Ci numai primăveri şi vorbe bune. Promit că nu mai fac.

p.s. Pentru postul ăsta n-am etichetă. Poate ar trebui să inventez una cu “marele păcat al zilei”.