Luna: February 2008 (Pagina 1 din 3)

21 DE CUVINTE (citeste si da mai departe)

M-am gandit la un joc.Pentru ca vorbim mult.Dar ne intelegem din ce in ce mai putin.Paradoxal, cuvintele nu ne mai ajuta in secolul comunicarii.Am senzatia ca s-au inmultit peste masura sau ca vorbim fara masura.Nu mai exista contrastul dintre Liniste si Cuvantul care o sculpteaza.Pentru ca nu mai exista Liniste.Astfel mi-a venit ideea acestui Joc si al scenariului ce va urma.Se numeste “21 de cuvinte.”

A fost odata in viitor cand oamenii vorbeau mult…cuvintele se rostogoleau de-a valma prin gurile lor cu o viteza infricosatoare si nimeni nu mai apuca sa asculte pe nimeni in ciuda performantelor crescande ale urechilor care aveau capacitatea de a deslusi de patru ori mai multe cuvinte decit in trecut.Pauza, punctul, virgulele si tot felul de nuante care pe vremuri dadeau culoare conversatiilor disparusera cu desavarsire facind astfel loc si mai multor cuvinte.Oamenii insa nu se multumeau doar sa vorbeasca pentru ca nu-i asa, vorbele zboara…Folosindu-se de o retea inventata cu cateva sute de ani in urma si care avea ca scop initial si inaltator facilitarea comunicarii si circulatia cat mai rapida si libera a informatiei s-au apucat care mai de care de scris.La inceput, e adevarat, doar cu scopul de a comunica si de a-si exploata mai eficient timpul dedicat profesiei sau afacerilor.

Usor, usor Reteaua s-a dezvoltat si oamenii au vazut ca pot avea acolo propriile spatii unde puteau scrie tot ce le trece prin cap ba chiar puteau sa ii invite si pe altii sa citeasca si sa-si dea cu parerea.Asa a inceput nebunia.Febra scrisului in Retea a cuprins toata omenirea.Toata lumea vorbea cu toata lumea prin intemediul Retelei.Oameni care nu se vazusera sau auzisera vreodata isi impartaseau cele mai intime secrete, dezvaluiau cele mai ascunse drame isi publicau gandurile in Retea si asteptau infrigurati comentarii care nu intarziau sa apara si care generau alte si alte comentarii atragand mii si mii de alti oameni care isi dadeau cu parerea, judecau, pronuntau sentinte parasind apoi discutia pentru a se indrepta catre alte povesti si alte comentarii.

Se organizau in grupuri sau forumuri sau retele locale in functie de interese,preocupari sau opinii aparent comune.Copiii invatau cel mai repede sa foloseasca Reteaua jucandu-se cu o viteza furibunda astfel incat dezvoltarea si imbunatatirea performantelor Retelei se faceau in functie de ei.Au aparut bolile si dependenta de retea.Nu exista om al planetei sa nu beneficieze de un terminal si o conexiune, cele doua conditii pentru accesarea Retelei. Viteza era atit de mare incat oamenii nu mai apucau sa se gandeasca la ce voiau sa Spuna sau sa Scrie.Important era sa o faci.Important era sa Scrii, sa Vorbesti, sa Urli, sa Existi, sa te faci Auzit intr-un coltisor al Retelei iar urletul tau cu cat mai puternic cu atat mai bun pentru ca atragea dupa sine alti si alti oameni care il amplificau, il preluau si il duceau mai departe distorsionat, desantat, deformat.

Fiecare om dorea sa fie lider al unei parti cat mai mari din Retea si ar fi dat oricate cuvinte ca sa-si indeplineasca visul.Reteaua insa era diabolica pentru ca posibilitatile ei erau infinite.Cu cat se incarca mai mult de participanti cu atat alte si alte spatii apareau ca din neant gata sa fie folosite si umplute cu preaplinul omenirii.Nebunia era in toi.Omenirea urla, scria si alerga prin Retea.Nimeni nu parea dispus sa se opreasa macar o clipa in loc si sa contemple spectacolul agonic al cuvintelor.Oamenii foloseau cuvintele cu scopul exclusiv al cresterii propriei notorietati.Omenirea renuntase la dorinta de a mai spune ceva.Important era sa ai o insula cat mai mare in Retea.

Consiliul Superior al Apararii Rasei Umane asista neputincios la degradarea OMULUI.Se cauta o iesire.Dar nimic nu parea sa poata opri haosul cuvintelor.Era nevoie de o solutie radicala care sa ii invete din nou pe oameni sa se exprime.Sa gandeasca.Sa asculte si sa inteleaga.In liniste.Specialistii consiliului au inceput sa caute solutia.Au analizat Reteaua.Au studiat cele mai mari insule si cele mai importante comunitati.Apoi au tras o concluzie:

OAMENII NU MAI GANDESC CE SPUN PENTRU CA AU LA INDEMANA PREA MULTE CUVINTE SI PREA PUTIN TIMP.

– Cum e posibil asa ceva? a intrebat Presedintele Consiliului.- Este, a raspuns un specialist.Odata cu dezvoltarea omenirii cuvintele s-au inmultit si timpul s-a imputinat.Din lipsa de timp cind oamenii vor sa exprime un gand folosesc mai multe cuvinte sinonime cu semnificatiile acelui gand pentru a fi siguri ca se vor face intelesi si nu vor da gres.Pe scurt, nu-si pierd timpul sa gaseasca singurele cuvinte potrivite gandului lor.Interlocutorii lor sunt pusi in dificultate de multitudinea de cuvinte arondate acelui singur gand si inteleg altceva ( de obicei ce li se nazare).Ei raspund primului amplificand neintelegerea si de aici pina la haos e o cale scurta.Prin urmare credem ca oamenii trebuie sa vorbeasca mai putin sau sa foloseasaca mai putine cuvinte.

La doua saptamani dupa aceasta discutie C.S.A.R.U. decreteaza:

1.Exista o multime finita de cuvinte
2.Accesul fiecarui om la multimea cuvintelor existente va fi restrictionat.
3.Fiecare om se va putea folosi de acum inainte de un numar fix de 21 de cuvinte cu care se va exprima.
4.Cele 21 de cuvinte trebuie sa fie cele mai importante 21 de cuvinte din viata fiecarui OM
5.Cele 21 de cuvinte pot reprezenta aspiratii, idealuri, amintiri,sentimente,notiuni,stari,senzatii,etc.
6.Cele 21 de cuvinte trebuie sa fie cuvintele fara de care omul respectiv nu poate trai, care ii definesc cel mai bine personalitatea, trecutul prezentul si viitorul.
7.Cele 21 de cuvinte sunt codul de bare al fiecarui om.
8.Pot fi folosite substantive, verbe(la infinitiv), adjective.Nu sunt acceptate prepozitii, conjunctii, locutiuni, cifre, onomatopee.Se accepta cel mult doua nume proprii.

Consiliul sfatuieste: Sunt cuvintele cu care va veti exprima de acum inainte.Va sugeram sa va ganditi mai bine inainte de a alege un cuvant cu un sens foarte general: iubire spre exemplu.Incercati mai degraba sa va reprezentati ce inseamna iubire pentru voi si sa alegeti acel cuvant in loc de iubire.Alegerea va fi astfel foarte personala si interlocutorii isi vor face o idee cat mai complexa despre personalitatea voastra.Desigur daca simtiti ca iubire este cuvantul care va reprezinta si nu un alt derivat al lui aveti libertatea sa alegeti cuvantul iubire.

9.Nu se poate reveni asupra alegerii celor 21 de cuvinte.Ele vor fi imprimate fiecarui om in parte.In afara celor 21 de cuvinte alese nici un alt cuvant nu va putea fi articulat.
10.Acest decret intra in vigoare la doua saptamani de la emiterea lui in regim de urgenta cu temen de executie nelimitat.

C.S.A.R.U. 14 December 2067Acesta este jocul meu…21 de cuvinte…Cele mai importante 21 de cuvinte…L-am incercat intr-o seara cu niste prieteni si am fost uimiti…Odata lista intocmita persoana din fata ta se dezvaluie intr-o cu totul alta lumina…Si daca am fi fortati sa folosim doar 21 de cuvinte pentru tot restul vietii…Sigur e o fantezie si probabil ca nu e posibila..Dar haideti sa ne jucam putin…Care sunt cele 21 de cuvinte ale tale? Arata-te intr-un alt mod.Si poate te vom intelege mai bine.Poate ne vom intelege mai bine.Hai sa facem comunitatea celor care vorbesc mai putin si simt mai mult.Fictiunea celor 21 de cuvinte.Nu trebuie decat sa trimiti cele 21 de cuvinte care te reprezinta.Si sa duci mai departe acest joc.Te-ai gandit ca in toata lumea asta s-ar putea sa existe o persoana care alege aceleasi cuvinte ca tine?

Trimite-mi cele 21 de cuvinte ale tale intr-un reply la acest post.Apoi vom face un blog.Si va urma etapa a doua a acestui joc.Atunci cand vom incepe sa ne scriem scrisori de 21 cuvinte.Dar sa ne tinem de etapa I.Sa cream comunitatea…
Ca totul sa fie limpede iata o parte din cuvintele pe care le-a ales unul din prietenii mei:Abur Cald Soare Sange Doi Carioca Deget Cal Copil Alge Zambet
Zbor Ana Vant Sarat Zi Cuvant Cireasa Prieten.

Doamnelor si domnilor acesta este in proportie de 95% Paul.

*Acest joc a fost initiat de Tudor Chirila, l-am gasit pe blogul lui. Mi s-a parut o super provocare.

Alzheimerul bate la usa

In afara de faptul ca dau in blogoree, mi-am dat seama ca uit cu o frecventa ingrijoratoare. Uit date, fapte, obligatii, promisiuni. Uit nume, chipuri si cifre.Cu numele nu m-am descurcat niciodata prea bine, deci nu sufar din cauza asta. Dar la cifre m-am priceput dintotdeauna. Numere de telefon mobil ale prietenilor, CNP si CI, fara cusur. Numai noul cod postal al strazii mele nu-l stiu. Nu l-am stiut niciodata ;))Dar azi mi-a cerut cineva seria si numarul de buletin. Si… pauza. Vidul din capul meu nu aducea un raspuns, asa ca am apucat cartea de identitate si l-am dictat atenta de acolo. Acum il stiu, din nou. Ceea ce nu stiu insa, e…pana cand.
Oricum, la asta vom ajunge cu totii mai devreme sau mai tarziu: Alzheimer. E ceea ce se cheama scleroza, atunci cand ti se usuca din ce in ce mai tare creierul.Pana ajungi sa porti o stafida giganta in loc de circumvolutiuni lucioase in cutia craniana.
Si ma gandeam ca daca tot e sa uitam, de ce sa nu uitam ticalosii care ne-au pricinuit lacrimi in perna si nopti de nesomn. De ce sa nu uitam filmele proaste pe care ne-am irosit clipe si achizitiile neinspirate din perioada reducerilor. Indigestiile aducatoare de dureri si menstruatiile din luna de miere.
Sau de ce sa nu uitam sa fim rautaciosi si utilizatori ai unui hidos vocabular. De ce sa nu uitam sa incruntam fruntea si sa ne mintim parintii. Sa stricam prietenii sau sa gresim ireversibil.

Asa ca vin cu o propunere.

Sa uitam a fi nefericiti si mizerabili. Sa uitam ca ne e foame de succes si sete de faima. Ca ne dorim bani si uitam de simtire.

Si sa intelegem ca fericirea, ca sanatatea, e starea de normalitate. Si o putem comanda mintii noastre, cum comanzi o pizza prin telefon. Si sa intelegem ca degeaba avem bani daca nu avem cui cumpara o floare din ei. Sau ca degeaba ne impartim patimas frigul apartamentului si golul frigiderului. Stiti vorba aia, ca dragostea tine de foame? Nu e adevarata. Si nici temperatura de sub plapuma nu se mentine crescuta la nesfarsit. Iar ambele situatii nasc frustrari si frustrati.

Asa ca, hai mai bine de ele sa uitam, sa traim dupa vibratia inimii, in bataia vantului. Sa uitam de “maine”, ca sa ne putem bucura de “azi”.

Am si uitat de unde am inceput post-ul asta…

A rose is still a rose

*titlul e numele unei melodii de la Aretha Franklin. V-o recomand!

Sunt spatii atat de cunoscute, care ti-au servit odata drept a doua casa. Cu care ai impartasit o perioada din viata, o bucata de intimitate si gramezi de amintiri.

Sunt pereti care au capacitatea de a-ti vorbi despre tine. Si locuri care iti determina o piloerectie generalizata. Si sunt oameni a caror privire te va cutremura in vecii vecilor.

Si mai sunt anotimpuri ale sentimentelor, pe care nu le vei patrunde vreodata cu mintea ta blonda. Succesiunea lor nu tine cont de tipare, ajungand sa te uimeasca pana si pe tine.

Ii promisese fericirea. Si se jurase lui. Era sincera pana in varful unghiilor de la picioare cand ii spunea ca mama lui se inseala, ca ea nu-i va pricinui vreodata suferinta. Si nici eu nu credeam ca rolul capcaunului intr-o poveste de amor ii poate fi distribuit ei.

Iar azi o vedeam intre formele nascute din fumul de tigara, o alta fiinta. Mai sigura pe ea, mai inalta, mai bogata. Cu un zambet plin de iubire. O iubire nedirectionata, ci una difuzata, emanata prin fiecare por. Simteam cum nu mai apartine cuiva, decat siesi. Intr-un fel pozitiv de egoist.

Imi spunea ca i-a ajutat experienta, ca a fost o treapta pe drumul ei. Iar o treapta propulseaza. Cu directie spre superior.

Ca acum se simte periculos de bine, incat isi poate distribui energia in diverse sensuri. Ca a aruncat regulile moralei la gunoi si si-a luat simtirea ei drept biblie. Ca a inteles ca nu exista tipare sau formule de succes dovedite ca fiind universal valabile. Ca nu in neprihanirea femeii ii sta valoarea. Si nu in devotamentul fata de barbatul ei, iubirea. IUBIREA nu e sclavie. Nu e posesiune. Nu are judecatori cu ciocanele in palme. Sau nu ar trebui sa aiba.

Dar am simtit-o. Nici nu ar fi trebuit sa-mi dea explicatii, doar o cunosc bine.
M-am bucurat sa o gasesc asa. Cu un interior impacat. Cu sine si cu Dumnezeu.
Doar atat imi mai spunea, ca o doare de fiecare data cand citeste in privirea lui. De fiecare data cand nu ii raspunde in chip asemanator. Si ca si-ar dori sa se poata si ea uita vreodata asa la un el. Un alt el.
M-a mirat atata intelepciune in gandirea copilei. Ai fi zis ca recita paragrafe din carti grele, eu fiind martorul cu gura cascata. Ii cunosc povestea de la Adam si Eva, deci am dreptul la o parere. Si uimita de evolutia ei in directia asta a constientizarii, am incercat sa-i vorbesc despre cum cred eu ca singura forma de iubire adevarata e aceea de la mama la copilul ei. Am si argumentat. Explicat. Logicat.

Mi-a zis ca sunt o nebuna, sa nu mai citesc aiureli care imi spala creierul, ca ce stiu eu despre dragoste, barbati, femei si copii.
Si mare dreptate avea. Si, in fapt, nici nu ma intereseaza sa stiu. Barbat mi-am dorit dintotdeauna sa fiu, femeie doar din cand in cand, iar copii n-am avut niciodata. Dar mi-i doresc. Caci experienta in sine e maximul.
Insa mai intai trebuie sa devin femeie cu norma intreaga, sa iubesc un barbat, sa-i fac analizele si-apoi sa-l las sa-mi faca un COPIL.
Tineti-mi pumnii 😉

Avem anestezio… doamna, sa ne simtim bine. Poftiti de mai serviti!

Sacou peste camasa. Nici o suvita rebela in coafura. Figura ingrijita, atent aranjata. Rimel discret, ruj puternic pe gura mica. Dar prea frumos graitoare.

“Incep prin a va felicita, domnilor, ca ati ajuns pana aici. ” Cat profesionalism!
Din pozitia fata-centru, stand drept inaintea tuturor studentilor, ne-a spus ca ne acorda din start credit 100%. Am face bine sa-l lasam nemodificat, spun eu.
Explicatii coerente. Fraze scurte. Nici o amenintare. Voce clara si sigura in exprimare. Fara lalaieli sau balbaieli. Cu gesturi ale mainilor. Care ii tradeaza eleganta. Cu unghii ingrijite, scurt taiate si prea putin impodobite. Cu degete filiforme, lipsite de greutatea metalului. Unii au alta masura a valorii.
Discurs natural, privirea atenta la sala. Nicidecum lipita de proiectiile moarte de pe perete. N-ar fi fost problema, si cu asta suntem obisnuiti.

Lectie cu iz de sueta. Povesti adevarate. Si detalii predate cu accent de tinerete. Care s-au rostogolit pe conductul nostru auditiv la vale. Si fara sa iese prin celalalt.
Cu doua perle prinse in urechi. De care se mai lovea lumina intamplator. Lasand un “pinnng!” ca acela al cristalelor alese.

Nu stiu daca prima impresie va corespunde cu a doua. Dar azi, cursul de anestezio ne-a fost prezentat de o Doamna. Careia ii acordam 100% atentia noastra.

Welcome back… to school!


M-am trezit la 7.10 am cu ochii umflati si entuziasmul intrat la apa. Orarul imi arata un viitor intesat de laboratoare peste laboratoare si cursuri din categoria “must”-urilor de sezon.
Cu o greutate care nu ma caracterizeaza, mi-am rimelat genele sucit, dar mi-a fost prea lene sa-mi pun si gloss .Nu tot pe gene, evident. Hello?! Earth to me! Repeat! Earth to me!
La 15 min dupa ce m-am trezit, am primit sms de la o prietena ca s-au luat cativa si s-au dus. Spre tari straine azi-noapte si, prin urmare, ei nu mai ajung la scoala. Atata mi-a trebuit ca sa fiu scoasa definitiv din realitate si proiectata intr-o lume paralela. Una din cele multe de care apartin de la o vreme.
In continuare, m-au plictisit aia ingrozitor la primul stagiu. Am depus eforturi dupa eforturi sa-mi autostimulez sau simulez, in fine, un minim de interes pentru ceea ce se intampla in jurul meu. Dar, ca orice efort, urmarea logica e oboseala, epuizarea. Nu conteaza ca era nici 10 am.
Mi-am petrecut stagiul povestind cu un coleg de grupa si dezlegand jocuri din acelea cu chichite, de te apuca mancaricii ca nu iti pica fisa. Si nervii. De ti se urca sangele in obraji, ca celalalt stie deja rezolvarea. Pacat ca se opreste acol, ca daca ar iriga si vreo zona cerebrala ar mai ramane ceva sanse de salvare a reputatiei. Si egoului. hehe. glumesc. Ne-am amuzat, dezmortit putin si suportat mai usor …trecerea timpului.

Insa a doua parte a debutului celui de-al doilea semestru, in ciuda golului din stomac si cafelei care isi facea de cap zgomotos pe-acolo, a fost senzational.
Am revazut figura cea mai luminata din facultatea asta, profu nostru de morfopat. Care,in sine, e un paradox . Dar ca om nu ne intereseaza din perspectiva bancilor facultatii. Ci doar ca dascal. Iar barbatul asta daca stie ceva, apaih stie sa-i explice si lu’ nea Nelu din varfu’ dealului cum sta treaba. Sa-l faca si pe ala doctor in medicina. Conditia e sa il asculte minutele alea ce vorbeste.
In fata lui se sta “drepti”. Si respiratia ti-o controlezi. Impune un respect care paralizeaza. Si stimuleaza totodata. Cel putin pe mine. Intr-un mare fel. Intr-un fel pozitiv. Intr-un fel in care n-a mai reusit nimeni. Decat sa ma scoata din sarite. Iar efectul era cel invers si puternic amplificat. Metodele au fost divers aplicate, din generala pana in liceu, si acum, la facultate, cu un succes rasunator… de trist. Rasunator in toate pieile de pacienti care vor incapea pe mana medicilor iesiti. Nu a tuturor, dar sunt unii… vai de capul lor! …al pacientilor,evident.
Si dupa gura asta curata de medicina, de unde pleci mai bogat, mai destept si mai doctor decat erai cand ti-ai baut cafeaua de dimineata, urmatorul stagiu.
Anesteziologie. Asistent tanar. Zambaret. Fara pretentii de chip preastiutor si fumuri de superioritate. Nu ca n-am fi obisnuiti cu asa ceva. Ne vorbeste cu “dumneavoastra”, chiar daca e doar cu cativa ani mai mare-imi permit sa spun- decat noi.
Ne-a vorbit nu din carti, ci din experienta, ne-a explicat de ce trebuie sa tragem tare la inceput, ne-a aratat ce e important, a ras si el in minutul 2 de plictiseala. A stiut sa glumeasca, sa-si construiasca o atmosfera degajata, fara pretentii absurde ori santaje profesionale. Caci nu ne-a fluturat catalogul pe sub nas si nici nu ne-a aratat cine detine pixul, adica puterea absoluta. S-a uitat la noi si ne-a vazut oameni mari, nu niste cacati cu ochi. Chiar daca, probabil, echivalentul nostru profesional nici nu e foarte departe. Dar sa nu mai spuneti la nimeni ca am zis asa ceva. Nu as recunoaste vreodata.
Am incheiat ziua, cumva…multumita. Ca uite si scoala asta a mea tot nu e degeaba. Ca ajunge si la mine pana la urma. Ca m-a reactivat. Mi-a trezit bucuria titlului pentru care muncesc. Pentru ca trebuie sa fiu sigura ca mertia. Caci pretul pe care il platesc se masoara in neuroni. Si credeti-ma, in comert nu exista refill de substanta cenusie. Oricati bani ai avea. Tot mai bine minte. Cu toate ca ambele, in exces, pot duce la dementa.
Deci, noroc ca nu suntem nici putred de bogati, nici morti de destepti. Succes la scoala!

Interviu cu Dumnezeu

Ai vrea sa imi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

– Daca ai timp, i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.

– Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea sa imi pui?

– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

– Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi tanjesc sa fie din nou copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani, iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.

Apoi am intrebat:

– Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?

– Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu inca sa isi exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa il vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa ii ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.

– Multumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:

– Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna…

[Octavian Paler]

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 140 queries in 0.320 s