*titlul e numele unei melodii de la Aretha Franklin. V-o recomand!

Sunt spatii atat de cunoscute, care ti-au servit odata drept a doua casa. Cu care ai impartasit o perioada din viata, o bucata de intimitate si gramezi de amintiri.

Sunt pereti care au capacitatea de a-ti vorbi despre tine. Si locuri care iti determina o piloerectie generalizata. Si sunt oameni a caror privire te va cutremura in vecii vecilor.

Si mai sunt anotimpuri ale sentimentelor, pe care nu le vei patrunde vreodata cu mintea ta blonda. Succesiunea lor nu tine cont de tipare, ajungand sa te uimeasca pana si pe tine.

Ii promisese fericirea. Si se jurase lui. Era sincera pana in varful unghiilor de la picioare cand ii spunea ca mama lui se inseala, ca ea nu-i va pricinui vreodata suferinta. Si nici eu nu credeam ca rolul capcaunului intr-o poveste de amor ii poate fi distribuit ei.

Iar azi o vedeam intre formele nascute din fumul de tigara, o alta fiinta. Mai sigura pe ea, mai inalta, mai bogata. Cu un zambet plin de iubire. O iubire nedirectionata, ci una difuzata, emanata prin fiecare por. Simteam cum nu mai apartine cuiva, decat siesi. Intr-un fel pozitiv de egoist.

Imi spunea ca i-a ajutat experienta, ca a fost o treapta pe drumul ei. Iar o treapta propulseaza. Cu directie spre superior.

Ca acum se simte periculos de bine, incat isi poate distribui energia in diverse sensuri. Ca a aruncat regulile moralei la gunoi si si-a luat simtirea ei drept biblie. Ca a inteles ca nu exista tipare sau formule de succes dovedite ca fiind universal valabile. Ca nu in neprihanirea femeii ii sta valoarea. Si nu in devotamentul fata de barbatul ei, iubirea. IUBIREA nu e sclavie. Nu e posesiune. Nu are judecatori cu ciocanele in palme. Sau nu ar trebui sa aiba.

Dar am simtit-o. Nici nu ar fi trebuit sa-mi dea explicatii, doar o cunosc bine.
M-am bucurat sa o gasesc asa. Cu un interior impacat. Cu sine si cu Dumnezeu.
Doar atat imi mai spunea, ca o doare de fiecare data cand citeste in privirea lui. De fiecare data cand nu ii raspunde in chip asemanator. Si ca si-ar dori sa se poata si ea uita vreodata asa la un el. Un alt el.
M-a mirat atata intelepciune in gandirea copilei. Ai fi zis ca recita paragrafe din carti grele, eu fiind martorul cu gura cascata. Ii cunosc povestea de la Adam si Eva, deci am dreptul la o parere. Si uimita de evolutia ei in directia asta a constientizarii, am incercat sa-i vorbesc despre cum cred eu ca singura forma de iubire adevarata e aceea de la mama la copilul ei. Am si argumentat. Explicat. Logicat.

Mi-a zis ca sunt o nebuna, sa nu mai citesc aiureli care imi spala creierul, ca ce stiu eu despre dragoste, barbati, femei si copii.
Si mare dreptate avea. Si, in fapt, nici nu ma intereseaza sa stiu. Barbat mi-am dorit dintotdeauna sa fiu, femeie doar din cand in cand, iar copii n-am avut niciodata. Dar mi-i doresc. Caci experienta in sine e maximul.
Insa mai intai trebuie sa devin femeie cu norma intreaga, sa iubesc un barbat, sa-i fac analizele si-apoi sa-l las sa-mi faca un COPIL.
Tineti-mi pumnii 😉