Eticheta: iubire (Pagina 2 din 8)

Fântâna dragostei şi o brăţară

V-am spus că dorinţele se îndeplinesc pentru oamenii buni?

N-am fost niciodată în Roma, chiar dacă mi-am propus de câteva ori. Ba ultima dată, aveam până şi cazarea plătită, dar, din cauza unui minunat parţial de la şcoală, am ratat excursia. Dar am văzut filmul „When in Rome”, care e mai mult despre New York decât despre Roma, dar nu vreau să vă sugestionez în nici un fel, aşa că îmi ţin părerile pentru mine. Cert e că la Roma tot o să ajung la un moment dat.

Însă până atunci, arunc bănuţi în fantanadragostei.ro , nu că s-ar întâmpla ceva, dar să speri nu are de ce să strice. Mai sunt multe superstiţii legate de iubire, de parcă ar exista vreo regulă valabilă în două cazuri. Le găsiţi tot în fântână. Vă puteţi da cu părerea şi aduce completări că, cine ştie, au şi alţii dreptul să se teamă!
Şi tot aici puteţi trage la sorţi în ce zi să mergeţi la cinema şi să vă invitaţi jumătatea mai bună într-un mod inedit.

Atenţie, cei care vă duceţi la film păstraţi biletele, că puteţi câştiga una din cele zece cine romantice! Serios, vedeţi pe site, în dreapta.

Acuma, eu am rămas cu o chestie din toată povestea: “If you have to be a bear, be a grizzly.”
Şi cu faptul că eroina îşi dorea să găsească un tip pe care să-l iubească mai mult decât pe munca ei. Poate mergeţi să-l vedeţi. Pe film, nu pe tip, că eu nu fac promisiuni pe care nu le pot ţine. Aşadar, până o să curgă cu tipi de iubit, “curge” cu invitaţii la film, şi anume 2 de câte 2 persoane după cum urmează: una pentru comentariile isteţe de până în 27 aprilie, a doua pentru comentariile de până în 5 mai. Până atunci vorbiţi frumos şi fiţi cuminţi. Romantici şi comentaţi la blonde. Bun aşa?

Când am intrat la film, Tereza mi-a dat o brăţară şi mi-a spus, că îmi va aduce noroc în dragoste. Îndată mi-am prins-o la mână, că doar n-aveam nimic de pierdut! Iar a doua zi, mi s-a întâmplat minunea. Oare sunt eu om bun sau desfiinţăm coincidenţele?
Acum, brăţara stă agăţată de monitorul de la laptop. Nu o arunc. Fiindcă încă mai are ‘de adus’.

Acum cred că se poate. O să găsesc şi eu un tip care să mă iubească mai mult decât pe munca lui orice.

Puterea mea vine din rugăciunea mamei

Credeam că lecţia iubirii mi-a fost predată demult. Şi m-am înşelat tocmai acolo, unde am crezut că ea s-a terminat vreodată. Şi tocmai de aceea, niciodată n-o să ajung a o preda eu însămi. Fiindcă mereu va exista un loc în care iubirea va fi mai mare decât mine.
Căci din acolo m-am născut eu.

Unde îmi plec ochii, dar îmi înalţ aripile.

Unii sunt atât de norocoşi că s-au găsit în viaţa asta! Iar eu – isteaţă, că i-am ales pe ei. Dar n-o să-i pot ajunge niciodată. Sau poate doar atunci, când o să fiu ca ei.  Părinte.

(Iar mama e numai a mea. Şi nu se împarte-n cuvinte. Deci nu vă aşteptaţi la prea multe detalii. Cert e că plec de acasă mai bogată cu 5 ani de înţelepciune.  Dar mută de iubire. Iertare.)

Astăzi nu am fost a mea

Toată ziua.

Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.

Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.

Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…

O să mă uiţi,

Dar îţi vei aminti de mine.

O să se-ntîmple-odată chiar şi treaba asta, căci tot ce e frumos ne trece. O să mă uiţi când mergi acasă, o să mă uiţi şi când te-ntorci, o să mă uiţi când o să îţi faci planuri şi-o să mă uiţi şi noaptea-n cele mai frumoase visuri.

O să mă uiţi atunci când o vei lua de mână, atunci când o vei săruta cu foc întâia oară. O să mă uiţi când îţi va fi mireasă şi-atunci când îţi va naşte prunci. Atunci când îţi va face toate de mâncare şi-ţi va da apă ca să bei când te usuci.

Dar din când în când o să-ţi mai aminteşti de mine.

Când o să îţi vezi planurile împlinite şi visele frumoase adormite-n nopţi. Când o s-o strângi la pieptul tău întâia oară şi-apoi când o să-i ceri să fiţi părinţi. Când toate astea vor fi întâmplate    şi-ţi vei fi aşteptând amiazul,        cu păr cărunt,      paharul gol…     Şi-un gând din tinereţe. Frumos. Dar trece!

De asta zic, o să mă uiţi.


P:S. Morala: mai bine sclerozat decât retrospectiv. 😛

Pe urmele demonilor

Zilele acestea citesc ceva plăcut şi deloc solicitant, ba picat în mâinile mele ca dintr-un fel de complot ciudat, o dată cu prima ninsoare. Cei care aţi citit ştiţi despre ce vorbesc. Ceilalţi să stea liniştiţi, n-au pierdut mare lucru. Precizez că aceasta nu este o recomandare de carte, nici măcar un articol propriu-zis. E doar o înşiruire de gânduri, de vise transpuse şi mărturisiri cărora n-o să am vreodată curaj de a le da glas. Decât formă.

Iată-mă.

Despre înşelat şi alţi demoni

Se zicea despre o femeie şi un bărbat. Puşi ca într-o oglindă, nu se iubesc între ei, ci iubesc în două planuri diferite, complet întâmplător intersectate. Şi iubesc – fiecare pe omul lui- absolut, curat şi nebun. Iubesc în felul acela în care doar cărţile scriu, iar oamenii doar îşi doresc să trăiască. Dar momentul întâmplător îi găseşte pe cât de leşinaţi de iubire, pe atât de leşinaţi şi de dor. Căci jumătăţile erau la New York, respectiv la Londra. Cu treabă. Cu navete pe avioane şi conversaţii pe mess. Cu vibratoare în dulap şi unghii roase de necaz. (Tată, aşa era-n poveste, eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla. “Necaz”, desigur.)
În fine, oamenii se întâlnesc, nu-şi pot ţine hainele pe ei şi cu asta basta. După care e vorba de şters urma păcatului, de pe pielea, aşternutul şi sufletul lor.
Povestea e spusă de ea. Care-şi explică nevinovăţia, aducând iubirea pentru cel de departe ca probă absolută. O banalitate demnă de clasa a 2a, o să-mi spuneţi. Dar finalul (chiar dacă previzibil) întoarce situaţia şi schimbă verdictul. Hainele zburaseră doar într-un vis de-al ei, păcatul fusese născut în mintea ei bolnavă. De dor şi de iubire. Îmbolnăvită de un chip de bărbat, care nici în vise nu-i mai era accesibil. Nici în acele vise măcar…

Un băiat mi-a spus odată că bărbatul poate iubi doar cu trupul, fără să-şi implice şi sufletul în actul trupesc. Iar eu i-am răspuns că şi femeia poate iubi doar cu mintea, fără să conteze că al cui e trupul iubit.

Că urmele se şterg, dar demonii rămân.

Nici ei nu au ştiut de la-nceput

Oricât mi-aş freca vana din baie, n-o să reuşesc s-o fac să lucească aşa ca cea de acasă. Şi oricât de scumpă mi-aş lua salteaua, n-o să mai fie vreun pat care să mă odihnească aşa ca cel de acasă. Patul meu. Iar prăjiturile nu vor fi nici în cele mai alese bucătării la fel de gustoase ca prăjitura cu măr a bunicii. Cu porţie dublă de mere şi mult zahăr pudră.

De data asta, am fost musafir la mine acasă. Genul acela de musafir care şi-ar dori să aibă asta şi la el în casă. Genul acela, care ia fără să-ntrebe, îndeasă-n tolbă şi se face dus. Vă zic, i-aş fi luat pe toţi cu mine, aşezaţi în felu-acela-n juru’ mesei, cu lumânările aprinse-n mijloc şi urmele colindelor din radio. N-o să încep a descrie un tablou de familie, nici măcar cu stângăcia pictorului care n-are atâtea lumini şi culori în cuvinte, cât să reproducă fidel şi să dea mai departe. Acea stare de “mi-e bine”.

Iar ai mei au fost într-unul din puţinele lor momente în care eu să-i percep împreună, ca entitatea “părinţii mei” şi nu luaţi separat, mama şi tata, ca de-obicei.
Poate că nu i-am mai văzut demult, chiar dacă şi pe hol am poze cu ei. Poate că mi-a fost foarte dor, chiar dacă vorbim şi de mai multe ori pe zi la telefon. Precis mi-a fost drag, un drag din ăla, pe care l-ai privi încă puţin, doar-doar ţi se ia şi ţie ceea ce vezi. O armonie aşezată. O hârjoneală de copii mari. O complicitate câştigată nu din lupta cu timpul, ci din prima lor întâlnire. Asta e senzaţia pe care ţi-o lasă părinţii mei. Că merită invidiaţi, chiar dacă uneori te poţi întreba cum au rezistat o viaţă împreună. Dar asta te întrebi tu, ăla cu invidia. Ăla cu dorinţa de a căpăta ceva asemănător. Ăla cu spaima ascunsă-n oase că n-o să ştii face paşii care să te-ndrepte pe un drum. Ăla paralizat de imaginea viitorului în tribunale. Sau în pernele udate nopţi la rând.

Aş zice să nu mai întrebăm neştiutorii. Ci să-i ascultăm când au ceva zis. Voi credeţi c-a ştiut vreun careva de dinainte? Doar au avut curaj să nu se oprească din mers. Ca să treacă pe la o masă cu patru lumânări şi-o coroniţă, cu o copilă blondă şi-o plăcintă cu măr şi zahăr pudră. Iar la anul jucăm la nunta de argint.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 133 queries in 0.485 s