Pe urmele demonilor

Zilele acestea citesc ceva plăcut şi deloc solicitant, ba picat în mâinile mele ca dintr-un fel de complot ciudat, o dată cu prima ninsoare. Cei care aţi citit ştiţi despre ce vorbesc. Ceilalţi să stea liniştiţi, n-au pierdut mare lucru. Precizez că aceasta nu este o recomandare de carte, nici măcar un articol propriu-zis. E doar o înşiruire de gânduri, de vise transpuse şi mărturisiri cărora n-o să am vreodată curaj de a le da glas. Decât formă.

Iată-mă.

Despre înşelat şi alţi demoni

Se zicea despre o femeie şi un bărbat. Puşi ca într-o oglindă, nu se iubesc între ei, ci iubesc în două planuri diferite, complet întâmplător intersectate. Şi iubesc – fiecare pe omul lui- absolut, curat şi nebun. Iubesc în felul acela în care doar cărţile scriu, iar oamenii doar îşi doresc să trăiască. Dar momentul întâmplător îi găseşte pe cât de leşinaţi de iubire, pe atât de leşinaţi şi de dor. Căci jumătăţile erau la New York, respectiv la Londra. Cu treabă. Cu navete pe avioane şi conversaţii pe mess. Cu vibratoare în dulap şi unghii roase de necaz. (Tată, aşa era-n poveste, eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla. “Necaz”, desigur.)
În fine, oamenii se întâlnesc, nu-şi pot ţine hainele pe ei şi cu asta basta. După care e vorba de şters urma păcatului, de pe pielea, aşternutul şi sufletul lor.
Povestea e spusă de ea. Care-şi explică nevinovăţia, aducând iubirea pentru cel de departe ca probă absolută. O banalitate demnă de clasa a 2a, o să-mi spuneţi. Dar finalul (chiar dacă previzibil) întoarce situaţia şi schimbă verdictul. Hainele zburaseră doar într-un vis de-al ei, păcatul fusese născut în mintea ei bolnavă. De dor şi de iubire. Îmbolnăvită de un chip de bărbat, care nici în vise nu-i mai era accesibil. Nici în acele vise măcar…

Un băiat mi-a spus odată că bărbatul poate iubi doar cu trupul, fără să-şi implice şi sufletul în actul trupesc. Iar eu i-am răspuns că şi femeia poate iubi doar cu mintea, fără să conteze că al cui e trupul iubit.

Că urmele se şterg, dar demonii rămân.