Cred că aveam nevoie de asta. Vă invit să aveţi răbdare. Uneori şi mie îmi vine să-mi scot mintea de la loc. Să văd cum e să trăiesc doar cu inima. Cu ghilimele. Atâta , cât să mi se facă dor. De gânduri.
E Eckhart Tolle. Ca să ştiţi, dacă vreţi să vedeţi şi alte conferinţe de-ale lui.
[… Azi n-am făcut nimic. În dulcele stil clasic al studentului în vacanţă. M-am trezit târziu şi am deschis geamul înaintea calculatorului (nu întotdeauna se întâmplă aşa). N-am băut cafea ca să mi se facă iar somn, am mers desculţă pe gresie şi n-am ieşit din pijama. Mi-am aranjat căsuţa în fiecare colţ, cu un fel de răbdare de care ştiu că îmi va fi dor. Şi am refuzat să ies afară, de parcă statul ăsta mi-ar ajunge tot anul. De parcă mi-ar odihni tâmplele atunci când vor cădea între palme. De parcă mi-ar alina durerile atunci când picioarele-mi vor obosi. Seara, am spus poveşti de fete, am mâncat fără tacâmuri şi-am abuzat de prăjituri. Mereu va exista o anumită complicitate cu cine ţi-a văzut chiloţii pe sfoară. Dar nu datorită chiloţilor, nici măcar a nopţilor sub acelaşi acoperiş, ci a prăjiturilor! Şi cutiilor chipeşe de iaurt… (asta e complicitate de grad maxim, nu pot divulga explicaţia) …]
Azi a fost ultima bucată de copilărie. De luni începe o nouă eră. Nu o nouă viaţă, că din astea am mai început vreo câteva. Pe care le sfârşeam în alte “de luni” şi deschideam încă un cerc. Cine e dependent de ciocolată ştie ce vorbesc. Iar suma viciilor fiind constantă, dulcele urmează să-l extrag din altceva. Dulcele oricărei vieţi aş alege să o trăiesc. În definitiv, despre asta e vorba.
În fiecare dimineaţă, mă voi trezi putând alege cine vreau să fiu. Şi chiar dacă eu ştiu demult, încă îmi place să mă joc. De-acum, de-a oamenii mari.
Fiţi atenţi la versuri. Şi nu vă luaţi niciodată prea în serios. Ăsta e un viciu dobândit.
“Your mind will take you far/ The rest is just your heart/ You’ll find your fate is all your own creation”
(Mintea te va duce departe/ Restul e doar inima ta/ Vei descoperi că soarta e toată propria-ţi creaţie)
—————————–
Şi, fiindcă visele chiar devin realitate şi până şi tata a început să citească blogul (!!!), vă invit să comentaţi în citate inspiraţionale (chiar din clip, dacă vreţi). Dar de preferat, în româneşte. Că el nu ştie engleză 🙂 Să facem o bombă energetică de motivaţie şi inspiraţie! Eu am început, voi continuaţi. Şi ţineţi minte…
Mirosul vieţii prin poluarea de pe Magheru. Dorul de apă rece pe ochii mei de dimineaţă. Frumuseţea unei întâlniri neprogramate. Şi bucuria ei din bucuria mea. Prietenii ăştia sunt rari.
Azi am simţit că natura şi-a curăţat rănile şi şi-a plâns câte lacrimi au mai fost nevoie. Am rezonat întru trezire.
Că urmează o vară frumoasă, cu nopţi clare şi poveşti târzii. Cu prieteni noi şi oameni apropiaţi. Azi m-am despărţit de tot acel “degeaba” care pusese stăpânire pe existenţa mea şi mă mânca pe dinăuntru ca un vierme care nu se mai satură. Mi-am auzit inima cum bate a clopoţei de voie bună şi am văzut luminiţele reflectându-se-n geamul metroului. Din ochii mei treziţi cu apă rece. Şi dorinţe senine.
Sunt în mişcare. E bine.
Azi mi-a fost dor de “blonde” şi de scrierile în stil apus, azi v-aş fi îmbrăţişat pe fiecare şi n-aş fi lăsat nici o pagină sărită prin cărţi. Am stat vreo 5 ceasuri în librărie. Azi v-aş fi povestit cât de dor mi se face mereu şi cum i-aş spune noapte bună în fiecare zi. Cum i-aş descâlci cârlionţii şi ondula visele. Azi mi-aş fi dorit să mă îndrăgostesc din nou, dar tot de el. De parcă ar exista poveşti pe care le scrii şi le citeşti, fără a te sătura vreodată. Să fie povestea oare adevărată?
Zilele astea învăţ multe lucruri. Simt cum mă imbogăţesc de la un ceas la altul. Mi-era dor de sentimentul ăsta de gol, pe măsură ce sapi mai adânc. În informaţie.
Iar cel mai grozav e că învăţ lucruri noi. Că mă interesează. Că mă motivează. Că mă trezesc fără ceas, la ora programată să sune. Postul ăsta e aiuria, sunt foarte obosită, iar mâine e o zi importantă pentru mine.
Mi s-a stricat caloriferul. Pică apă din robinet, pe care o strâng într-un lighian, iar senzaţia acustică e de picătură chinezească. Vise plăcute. Maşina de spălat nu mai învârte cuva. Abia de o săptămână am adus-o de la reparat. Geamul uşii de la bucătărie a căzut, când s-a făcut curent. Nu ştiu cum de nu s-a spart. Iar pe vecinii de dedesubt i-am inundat până la 1 şi de joi stăm cu apa rece oprită. Că şi instalatorii au o viaţă şi-un program, nu numai copilele blonde.
Vedeţi, e legea compensaţiei. Unele trebuie să se strice, pentru a lăsa loc altora să se repare. Iar anumite reparaţii au stricăciuni vechi şi, de asta, costă mult. Cât exact, o să-mi întreb părinţii.
Iar azi-dimineaţă, pe balcon, am găsit un fir de trifoi cu 6 foi. Nu l-am întrebat ce vânt l-aduce pe la mine, doar l-am poftit cu bucurie înăuntru. Îl aşteptam demult.
Repetându-ne că suntem nişte păcătoşi, ne condamnăm la a fi unii. Ştiam că nu e bine să îi spui pruncului că e un copil rău, fiindcă astfel îl sugestionezi, dar nu am făcut niciodată analogia cu păcătoşenia. Nu încurajez pe nimeni să se închipuie infailibil, ferească Sfântu’, dar încurajez iradierea “păcatului” din limbaj. La nivel de cuvânt. Căci la nivel de simţire, din momentul în care l-am născut, nu mai e chip să-l renegăm. Ca o mamă pe copilul din flori. (Exemplul nu poate fi transpus cu bărbaţi, fiindcă dintre posibilii taţi care-l reneagă, cei mai mulţi nici nu se înşeală. Doar unul pică de fraier. La testul de paternitate. )
Desigur, există Păcate. Păcate mari.
Şi mai există greşeli.
Şi-apoi e felul cum te raportezi la ele.
Să nu ne alegem muzicienii după ce cântă sub duş şi nici poeţii, după trupurile pe care le duc la culcare. Şi să nu ne îndepărtăm prietenii pentru felul în care simt.
O duminică senină să aveţi.
E cel mai adevărat lucru pe care mi l-a spus cineva în ultima vreme. Şi mi-a trezit dorinţa de a arde şi dorul de foc.
Altcineva îmi spunea că niciodată nu o să îţi poţi atinge maximul de randament, dacă îţi lipseşte ceva.
Acum ştiu ce îmi lipseşte.
Aerul…
