Dacă expui un om 24 de ore continuu la muzică de volum mare şi stroboscop, va prezenta un episod de halucinaţii cu imagini şi voci. Adică, înnebuneşte. E dovedit. Ne-au zis la şcoală.
Acum, sunt sigură că au dreptate 😀
Eticheta: gimme a break (Pagina 3 din 5)
Era să încep postul ăsta zicând că nici nu ştiu cine se ocupă cu aşa ceva, dar apoi mi-am amintit de domnul emoţionat de azi din Victoriei, care mi-a întins cartea de vizită cu un tremor vizibil al mâinilor şi glasului. Bun, mă abţin. Şi uite, am început prost, că cică nu-i bine să aduni frustrări, ci să spui tot ce te gâdilă în capul laringelui. Dar, ştim cu toţii că asta doar împrăştie prieteni şi adună duşmani.
Am o listă lungă în dratfs. Subiecte pe care să mă concentrez când mă găsesc în goluri de inspiraţie. Momentan, însă, golurile nu sunt de inspiraţie, ci de altceva. Şi nimic nu se potriveşte. Pentru a nu fi interpretat. Îmi dau un refresh şi revin.
Câtă curiozitate stârneşte asemenea eveniment în capul lui de băiet înamorat, ori de curând, ori dintotdeauna, ori de prea mult timp… de ea, the girl?
Azi e monologul la modă. Sau nu, m-am exprimat greşit, nu e la modă, ci se poartă. Se poartă între prieteni, între cunoştinţe, în familie şi între soţi. Se poartă în toate acele discuţii care nu implică ce mâncăm deseară şi la cât vii acasă. Adică, în toate acele discuţii care contează.
Singurătatea e singura constantă în viaţa omului. Ciudat e însă faptul, că ea este o afecţiune dobândită, nu congenitală. E ereditară, dar câştigată. Nu e “din naştere”, dar e “de la naştere” încoace până în clipa morţii. Când spasmul trecerii e resimţit la nivel strict individual. Ce e după, nu vă pot spune. În primele forme ale existenţei sale, omul se însoţeşte de fiinţa mamei, el fiind singurul care îi cunoaşte bătăile inimii din interior. Vibraţie, de care îşi va petrece o viaţă, fiindu-i dor. Însă momentul despărţirii e tragic pentru prunc, căci senzaţia este de teamă profundă şi sufocare acută. Senzaţii reprimate ulterior pe măsura maturizării, dar răbufnite în cele mai ciudate din manifestări, ca o fistulă recidivantă.
Iar, în final, singurătatea e singura care ne rămâne. E un exerciţiu de mare forţă interioară să înţelegi formula asta cu diferite variabile în calcul, raportată la diverşi indivizi. Şi atunci când vom fi capabili a o aplica la celălalt, la cel care, ocupat fiind cu propriul său monolog interior, ne întrerupe firul epic pentru a ne invita să mai luăm o prăjitură, atunci vom dobândi o grozavă înţelepciune şi vom scuti o teribilă suferinţă.
Fiindcă şi noi, la rândul nostru, suntem la fel. Fiindcă nu mă interesează ce-mi spui, dacă tu nu mă asculţi pe mine. Am închis cercul şi-am încălecat pe-o şa. Vicioasă şi ea.
Unii se bagă unde nu le fierbe oala şi nici măcar cu opăreala nu se pricopsesc. De unde vine pofta asta nebună de a deţine şi oferi detalii despre viaţa altora? De unde stângăcia cu care unii îşi dau drumu’ la gură, de se trezesc vorbind. Ca apoi să îi vezi minunându-se că vai, n-am ştiut, că vai, dacă-mi spuneai şi mie…
Păih iaca nu vreau să îţi spun. De aia. Că pot să fac chestia asta. Pot să vorbesc cu tine despre vreme şi buruienile din curte. Pot să-ţi răspund că am hrănit câinele şi m-am spălat pe dinţi. Şi, eventual, îţi mai pot spune că s-a stricat congelatorul. Dar cine o să-l repare şi când o să vină, nu vreau. Şi ştii de ce? Fiindcă toate detaliile astea, pe care le împart gratuit despre viaţa mea, ajung să se întoarcă împotriva-mi. Şi chiar dacă intenţia e în limite creştine, gura depăşeşte toate normele bunului simţ. Iar situaţia poate să mă calce pe nervi. Pentru că nu-ţi ajunge să ştii. E neapărat să ştii mai mult. Musai să pui întrebări. Cretine, de cele mai multe ori. Încurcate mereu. Şi încurcătoare, de regulă.
Dacă tu mi-ai dat o informaţie, o poveste, am s-o păstrez la mine. N-am să încerc s-o înmulţesc, nici să-i fac pui, nici s-o împart frăţeşte. Iar dacă ai impresia că o conjunctură poate naşte obligaţii, te înşeli puternic. Nici măcar morale şi, cu siguranţă, nu ale mele. S-a înţeles ?
