Când gura bate curu’…altora

Unii se bagă unde nu le fierbe oala şi nici măcar cu opăreala nu se pricopsesc. De unde vine pofta asta nebună de a deţine şi oferi detalii despre viaţa altora? De unde stângăcia cu care unii îşi dau drumu’ la gură, de se trezesc vorbind. Ca apoi să îi vezi minunându-se că vai, n-am ştiut, că vai, dacă-mi spuneai şi mie…

Păih iaca nu vreau să îţi spun. De aia. Că pot să fac chestia asta. Pot să vorbesc cu tine despre vreme şi buruienile din curte. Pot să-ţi răspund că am hrănit câinele şi m-am spălat pe dinţi. Şi, eventual, îţi mai pot spune că s-a stricat congelatorul. Dar cine o să-l repare şi când o să vină, nu vreau. Şi ştii de ce? Fiindcă toate detaliile astea, pe care le împart gratuit despre viaţa mea, ajung să se întoarcă împotriva-mi. Şi chiar dacă intenţia e în limite creştine, gura depăşeşte toate normele bunului simţ. Iar situaţia poate să mă calce pe nervi. Pentru că nu-ţi ajunge să ştii. E neapărat să ştii mai mult. Musai să pui întrebări. Cretine, de cele mai multe ori. Încurcate mereu. Şi încurcătoare, de regulă.

Dacă tu mi-ai dat o informaţie, o poveste, am s-o păstrez la mine. N-am să încerc s-o înmulţesc, nici să-i fac pui, nici s-o împart frăţeşte. Iar dacă ai impresia că o conjunctură poate naşte obligaţii, te înşeli puternic. Nici măcar morale  şi, cu siguranţă, nu ale mele. S-a înţeles ?