You searched for scaun auto - Page 14 of 14

Rezultatele căutării "scaun auto" (Pagina 14 din 14)

O vedere din Viena

Pe 31 July 2009

(Sunt in Vista si nu stiu sa setez tastatura romana, deci scuzele de rigoare)

La inceputul povestii cu Viena sta – ca la inceputul celor mai multe povesti frumoase din istoria mea – unul din acei oameni pe care esti norocos sa-i ai pe lista de prieteni. Top prieteni, mai exact. Colega mea de camera din Cluj e aici in practica de vara, iar eu – la ea in vizita, peste weekend.

N-am planuit mare lucru, ca de planuri suntem satule amandoua. Doar ne-am dorit dintotdeauna o vacanta intre gagici, ca in filme. So here we go!

Drumul

Am venit cu autocarul (70 euro dus-intors, Sibiu – Viena, cu Atlassib), ca nu ma potriveam cu avionul nici la program, nici la buget. Concluziile au fost triste, in sensul ca transportul international cu autocarul devine categorie de clasa a 2a, second-hand, najpa, cu alte cuvinte. O gramada de tarani si rromi. Si daca cei din urma au fost chiar simpatici, primii m-au scos din sarite de-a dreptul. O tanti isi sugea constant dintr-o masea stricata, noroc ca mai atipea din cand in cand. Iar un cretin a rontait seminte toata noaptea. M-am trezit la 1, la 2, la 3, la 4 si ma tot intrebam cum mama naibii il mai tine pielea, ca bunul simt mi-am dat seama ca l-a lasat demult! Partea buna a fost ca am calatorit fara vecin de scaun si m-am putut intinde cat am incaput de bine.

Acolo

Am ajuns la 5 – ora lor- si am luat metroul pana la Ale. Si atunci a avut loc cea mai placuta invazie germana pe teritoriu romanesc, corcit pe ici pe colo prin Bucuresti, care mi-a reactivat o gramada de chestii bagate in sertare ascunse. Stiti bucuria aia cand uiti bani intr-un buzunar si ii gasesti mult mai tarziu? E, buzunarul meu inca exista si vorbeste si germana, pe deasupra! 🙂

N-am dormit deloc

In ordine cronologica am facut asa: povesti, povesti, povesti, dus, povesti, mancat, ,povesti, cafea, povesti, dupa care am pornit spre Dom. Putin ametita copila, dar nimic peste limita legala. Sau obisnuita :p Iar aerul vienez m-a reactivat ca o potiune magica.

Putine erau cum mi le aminteam de ultima data, insa austriecii isi pastreaza acea noblete, acel stil pe care nu stiu daca il si vad, sau il percep doar fiindca mi-l imaginez. Viena imi aminteste de copilarie, neavand nici o legatura cu ea. Are un efect ciudat. E ca un acumulator care ma incarca. Imaginea coroanei regale si inscriptiile “Franz Joseph” imi dau cumva o liniste pe care nu o pot explica decat ca pe o stare de bine.

Nu se compara cu Parisul

Cu regrete, dar imi place mult mai mult. Orasul. Mai civilizat, nu asa colorat (in sensul ala… acuzati-ma, ca imi asum), infinit mai curat, iar oamenii mai senini. Ca or fi ei mai blonzi cu ochi albastri nu contest, dar parca li se vede sangele albastru amestecat prin vene. Sau o fi doar parerea mea.

Farmecul unui moment si invitatia la concert

Ale zice ca am un soi de magnet la oameni, eu zic doar ca lumea e mica si mult mai prietenoasa decat pare. In plina Viena, aud numa’ pe cineva ca ma striga “Petra”! Era un amic din liceu, pe care nu-l mai vazusem de cativa ani. Mai departe, intr-o librarie, un tip incepe sa rada cand ne aude vorbind (nu credeam ca vocabularul strainilor include cuvinte ca “troaca” :)) ) si ne intreaba de unde suntem etc. Cica a tot mers in Romania si chiar saptamana asta si-a amanat un zbor la Bucuresti. Povesti.

Dar cea mai draguta faza a fost cand ne-am trezit invitate la un concert la palat. Stiu exact cum, de la un fel de zambet care in mod normal mi-ar fi iesit arogant, s-a pornit un dialog intr-o germengleza literara. Mereu am zis cat trebuie sa fie de frumos sa primesti o floare doar pentru mirajul momentului si nu pentru numarul tau de telefon. Acum n-a fost buruiana, ci invitatia la Mozart. (Si ca sa nu te impacientezi, mama, sa stii ca oamenii n-or sa ne transeze, ca posta austriaca e scumpa sa ne trimita in pungi. Biletele le avem noi, deci nu depindem de nimeni ca sa intram. Ca vorba aia, nu tre’ ma prostituez ca sa merg la un concert. Dar nici 50 euro nu as fi dat, ca numa’ cand ma gandesc cata textila ‘reduzierta’ inseamna asta mi se face rau!) Iar intamplarea asta ma face sa cred ca unele filme chiar sunt inspirate din realitate.

Seara

Am mancat la Vapiano, un concept dragut de restaurant (cica e si in Bucuresti, dar eu cum nu-s prea umblata…:p) dupa care am poposit in fata primariei, unde se proiecta un concert simfonic, ca e ceva festival. Sa vezi si sa nu crezi! Mirosea a mici, oamenii beau bere, deci nu au pus romanii coada la pruna si micul pe foc, doar cu muzica simfonica n-o prea au. Da’ astia, domne, au umplut o piata (erau scaune puse) si stateau. Si ascultau. M-am uitat tampita. Si unde o sa-mi ziceti ca erau doar pensionari plictisiti de pensia lor mare, va inselati. Foarte multi tineri. Iar ne-am trezit noi urland in loc de vorbind. Chestia asta mi se intampla mereu in strainatate. Imi ajustez volumul la standarde occidentale. Mai incet, va rog.

Cum m-am culcat asa m-am si trezit. Si vorba lu’ Ale, doar sa ai pe cineva de suflet cu tine, ca tare usor te-ai obisnui… 🙂

Ce-as face daca nu mi-ar fi frica?

De Miruna

Pe 8 January 2009

În căutări şi răspunsuri

(nu am mouse, temporar, calculatorul e varza, diacriticele sunt pe stop, postul asta ma suprasolicita. grrr)

Asta e o leapsa initiata de Eugen si ajunsa la blonde prin unicul furnizor de asa ceva, constat. Mare onoare sa ai, domnule 🙂 Cu toate ca prima data, am vazut-o la Bucurenci. Si m-a trimis pe ganduri. Ne vedem acolo! 😉 cu Andreea (te-am auzit!)

Probabil, raspunsurile la intrebarea asta se impart in doua categorii: cele general-valabile si cele strict-personale. Sa vedem ce putem trece in revista.

La prima categorie:

am merge constant cu 130km/h (as ajunge la Sibiu in 2 ceasuri!)
am sari cap, in apa (si i-as face in ciuda handicapatului de instructor care m-a nenorocit)
am sari bungee (doar spiritele inalte sau cele legate cu funia pot zbura)
am manca doar ciocolata si pireu (sau alti parametri variabili in timp)
ne-am ridica de la fiecare curs plictisitor (si ne-am baga picioarele, la propriu)
am dormi cat avem chef dimineata (ma rog, un concept foarte relativ)
am cobori pe geam, nu pe scari (cel mai scurt drum intre doua puncte e linia dreapta)
am face doar sex neprotejat (uauauiua)
am spune ca l-am vazut pe iubitul ei cu alta (mda)

Si tot la categoria general intra lucruri pe care deja la facem fara sa ne fie frica: aruncam chistoace de tigara pe geam, scapam ambalaje pe jos, lipim gume de mestecat sub scaune. Aruncam deseuri in ocean si cosul de gunoi, pe balcon. Astea sunt lucruri pe care le facem, fiindca nu ne este frica. Zgariem masina vecinului si batjocorim elevii in clasa. Am vazut un caz la psihiatrie, caruia i se declansase schizofrenia de la un profesor care se incapatana sa-l lase repetent. Cu insultele de rigoare.

Ne punem silicoane si colagene pe unde prindem cate un trend. Si ne dam copiii pe mana altora sa ni-i creasca. Doar noi suntem atat ocupati sa producem scuze valabile! Promovam sinceritatea la “defecte” in CV si ne autointitulam niste sociabili. Cand de fapt doar sa ne ascultam… si ne-am intelege. Noi pe noi si unii pe altii.

Iar la categoria grea, la strict personale: cred ca as pleca sa vad lumea si sa-mi screm din min(t)e orice neuron odihnit. (Ca tot am atatia si nici o idee ce sa incep cu ei :p) Asta, doar daca as avea certitudinea ca pe cei dragi ii gasesc cand ma intorc. 🙂 Sa-ti depasesti limitele e cea mai mare realizare! Si e accesibila fiecaruia dintre noi. (stiu eu ce zic, ca doar m-am facut eu singura blonda si mi-am si tuns parul, scurt. Latele, de fapt :p).

In cativa ani, frica se va fi spulberat, iar plafonul va atarna greu de sufletele noastre. In cativa ani, nu doar facturile, ci si ratele vor fi pe numele nostru. Vor plange pruncii si vom chema singuratatile. Catre noi. Caci putine ne sunt momentele de pace interioara. Constant, suntem bombardati cu informatie. Si cand stam, mintea ne umbla pe aiuria. Citeam undeva cat e de important sa faci ceea ce iti place ca si cum zilele ti-ar fi numarate. Fiindca zilele iti sunt numarate! Dar conteaza si mai mult sa-ti stabilesti:

ce e important si…
restul.

Ca sa stii ce sa pastrezi.

In cativa ani, ne vom fi transformat in pseudo-fiinte mecanice, care merg la serviciu, la supermarket si in pat. Iar intre timp, mai scriu cate un sms cu indicatii referitoare la educatia copilului. Destinatar: dadaca.

Mi-e foarte frica de toate astea. Dar stiu exact ce ar trebui facut, ca sa nu-mi mai fie. Si exact “de ce ar trebui facut” -asta, imi e mult mai frica. Mda. Cat de trist suna?!

Vreau sa inchei cu o intrebare al carei raspuns inca il caut: oare ce as face daca nu mi-ar fi frica nici de Dumnezeu? (Dumnezeu ca si concept, nu ca batranelul care sta in cer cu toiagul si dirijeaza muritorii)

Se incumeta careva?

De ce e mai avantajos să te faci medic

De Miruna

Pe 10 December 2008

În neuron de blonda in bancile scolii

Asta e concluzia la care am ajuns demult, dar azi mi-am amintit: da, domne, e avantajos să fii medic. Cu asteriscul de rigoare, medic bun. Şi culmea e că mi-am amintit în timp ce mă găseam la o conferinţă de advertising.

În contextul crizei financiare: e avantajos, fiindcă indiferent de concedierea în masă sau de valoarea euro, oamenii tot se vor îmbolnăvi şi vor alerga la medic într-un suflet. Într-un picior sau cu-o falcă-n cer şi una-n pământ, în funcţie de consultul interdisciplinar solicitat. Medicii au avut întotdeauna de mâncare, chiar şi când poporul flămânzea de sărăcie. Cu atât mai mult, foametea scade imunitatea, iar imunitatea scăzută a unora ridică nivelul de solicitare al altora. Lanţul slăbiciunilor. (Grotescă glumă. )
În contextul globalizării: e avantajos fiindcă meseria asta nu e transferabilă. Ceea ce presupune o apropiere, o asemănare, aceeaşi rasă, încrederea în medicul tău, îl vrei aproape, abordabil şi disponibil, etc. Toate acestea sunt valori netransferabile.
În contextul economic: e avantajos fiindcă nu trebuie să plăteşti pe Leo Burnett să te promoveze. Ştiaţi că doar 18% din valoarea preţului de pe raft a unui produs reprezintă costul lui propriu-zis de producţie? Restul e distribuţie şi publicitate. Super. Şi având în vedere că în România la ora actuală (medici stomatologi) se lucrează cu aceleaşi materiale ca în Occident, doar la preţuri mult mai jalnice, e evident unde se pot duce augmentările, să zic. În valoare adăugată pe milimetru cub de materie cenuşie care coordonează MANOPERA. And ,to cut the long story short: promovarea medicului se autofinanţează din munca lui. Restul e word of mouth. Un medic bun e cel mai bun viral ever. Un medic prost e chiar şi mai şi :p Aşa, şi ce nu băgăm în buzunarele agenţiilor de publicitate, investim în aparatură şi materiale. Ceea ce o să ni se întoarcă înmulţit. E şi medicina asta o strategie, nu?! 😉
În contextul ‘introspectivei’: e avantajos fiindcă iei parte la microsuccese profesionale. Ca atunci când erai mic şi te bucurai că stătea castelul de nisip în picioare. Neamţul are o expresie -am mai zis eu- “Erfolgserlebnis“. Se traduce prin “experienţă de succes” şi se referă fix la bucuria aia de a vedea ceva ieşit din mâinile tale. Când lucrezi la un birou, chiar pe cel mai ergonomic scaun, cu cel mai ultraplasmatic LCD :p şi cea mai blondă secretară, chiar şi când produci sume cu multe zerouri şi euro în coadă, tot parcă lipseşte ceva. Asta spunea Răzvan Mătăşel azi. Că noi avem impresia că toată munca lui e doar de creativitate şi suntem fascinaţi. Dar, creativitatea AIA, ideea AIA genială vine o dată pe an, dacă. În traducere, rar. Şi i-am citit omului un fel de nostalgie după bucuria aia sinceră produsă de castelurile copilăriei sale. Avem nevoie să ne simţim utili, iar pentru asta trebuie să vedem ceea ce facem, nu doar nişte consecinţe exprimate în date şi cifre. Asta ne ţine motivaţi. Nu numai răsplata materială.
În contextul perspectivei: e avantajos să fii medic, pentru că timpul mereu va trece în favoarea ta. Orice an în plus de experienţă aduce şi încrederea celorlalţi în tine, medicul. Timpul te creşte, la propriu. În multe alte domenii, te usucă. Te rutinează, te plafonează. Fiindcă adesea, se cere o prospătură. Iar creativitatea se bazează pe nemaivăzut, în schimb, medicina se bazează pe văzut, ştiut, tratat. Been there, done that în advertising e caca. În medicină, e ştiinţă.

Diferenţa e că în advertising ne jucăm. Medicina, în schimb, nu prea e fun. Că e pe bune.

p.s. Prăjiturel, azi ne-ai tras clapa, voiam şi eu să te cunosc (am auzit atâtea despre tine!), da’ poate ne vedem la celelalte conferinţe 😉

Ce-i în guşa unei blonde

De Miruna

Pe 10 September 2008

În şi blondele se minunează

*Atenţie, post lung şi răutăcios. Post care nu periază poponeţe fine, ci zgârie neciopliri alese. Machiate hidos şi scoase pe stradă. Huoo!

Continuare

Mein Hermannstadt

De Miruna

Pe 7 March 2008

În Atenţie -blondă la volan

Străzile Sibiului mă cunosc. Gropile mă ocolesc. Parcările mă aşteaptă.

Azi am simţit energia pozitivă a oraşului pentru mine. M-am hrănit din mişcarea lui.

M-a trezit chemarea unei prietene la cafea. Nici nu mi-a părut rău că am uitat să închid telefonul.
Păcat însă că n-am savurat licoarea fermecată în lumina soarelui leneş de la amiaz. Dar tare bine mi-a picat. Pentru că îmi plac poveştile piperate CU şi nu monopolizate DE subiecte gen: vopsea de păr, programare la coafor şi şedinţe la solar. Nu dau din casă, vă spun doar concluzia la care am ajuns cu domnişoarele: ne facem drum pe la congresele de specialitate. În interes socio-profesional 😀

Apoi am colindat uliţele Sibiului în căutarea magazinelor cu profil medical. Nu le cunoşteam pe cele de aici. În Cluj e mult mai simplu.

Afară mă aştepta de fiecare dată cea mai frumoasă maşină din lume. Cu însemnul de cruce roşie mandru lipit. Puţin “snobbiş” , zicea mama -când a auzit că ma gândeam până şi numerele maşinii să le leg de “doctor”. -Nu,nu,nu! E doar adevărul… (Ea care e de 10ori mai doctor şi de 15 ori mai medic decât mine în momentul ăsta, n-are nici un “clebăr” pe maşină. Şi nici vreo intenţie de a aplica vreunul. Dar…gusturile nu se discută!!! )

Am fost bucuroasă a fi recunoscută drept “fiica domnului doctor”. Am fost bucuroasă a mă urca în maşina mea de doctor. A bea cafea cu prietenele mele “medice” ca şi mine. A rula din nou pe şoselele care m-au crescut. Cu volanul în palme şi pedala înâlcită în tocuri. Cu muzica la maxim şi geamurile ridicate. Cu sufletul pe tavă sau inima frântă.

Pe străzile care mi-au purtat drumul când ţopăiam pe scaun. Sau care mi-au îndrumat cărarea când apărea tulbure printre lacrimi.

Şi străzile care mi-au dus dorul. Şi cărora eu le duc dorul în fiecare seară acolo. Departe de ele. Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Pentru că ACASĂ nu se uită niciodată. Ci se compară cu tot ce vine. Şi indiferent cât de largi ar fi bulevardele sau cât de agitată metropola, nu se vor ridica vreodată la înălţimea “Las Vegasului”, doar de noi ştiut.

La înălţimea Sibiului meu.

Rezultatele căutării "scaun auto" (Pagina 14 din 14)

O vedere din Viena

Ce-as face daca nu mi-ar fi frica?

De ce e mai avantajos să te faci medic

Ce-i în guşa unei blonde

Mein Hermannstadt

Proaspăt scoase din cuptor

Urmărește-mă și aici

Categorii

UNDE MAI ARUNC CÂTE UN OCHI

MĂMICI MIŞTO

Statistici trafic