Ştiţi, azi citeam într-o carte, căci mai şi citesc din când în când, cum fiecare dintre noi îşi scrie propria poveste de viaţă. Cu fiecare alegere, cu fiecare decizie. Între dreapta şi stânga. Între aici sau acolo. Între acum sau atunci. Între el sau între cine.
Mai întâi a fost Cuvântul. (Iar eu la poveşti mă pricep.) Care pe mine mă iubeşte mai mult decât aş fi sperat vreodată, care mi se dăruieşte aşa cum nu ar face-o nici un băiat, oricât de prinţ şi de aproape l-aş găsi. Căci prinţi prin zări îndepărtate am mai văzut şi eu. Iar astăzi cuvântul îmi făureşte poveşti posibile, îmi ţese scenarii cu un ochi pe faţă şi două pe dos. Îmi aruncă în faţă nu realităţi, ci sentimente. Nu ale altora, ci ale mele. Îmi sădeşte îndoieli şi îmi spintecă sisteme şi convingeri.
Iar eu stau proastă şi-l ascult, fără a şti din care perspectivă să mă identific. Cine sunt eu: vocea care grăieşte sau sufletul care (n-)ascultă? Căci de durut, mă doare cât pentru amândouă. Perspectivele. V-aş povesti mai multe, v-aş picta detaliile care stau tapet pe mintea mea şi v-aş cere îndrumări ca un copil mic la primii paşi. Dar mi-e teamă de mai multe voci în capul meu. Iar cel mai tare mi-e teamă că una ar putea avea dreptate. Şi nu aia pe care o voiam eu. Nu aia în care eram convinsă a crede.
Azi am citit o carte şi-am stat de vorbă cu un străin. E incredibil ce lucruri îţi poate omul spune, când ştie că nu-l mai vezi niciodată. Aştept o astfel de întâlnire şi cu mine însămi. Sau credeţi că mă iau prea în serios?
