Știți că, din când în când, vă mai rog câte ceva pe acest blog, fie ca să simt că nu vorbesc singură, fie fiindcă am realmente cineva are nevoie de ajutor. Sunt rare ocaziile când chiar poți face o diferență, de cele mai multe ori un click e egal cu zero, căci nu punem la socoteala bucuria copilărească atunci când primești un like.
a doua poză a mea de pe facebook, septembrie 2008
Că pot și eu, fata care nu reușea să se uite la un film până la capăt, urca pe scări în loc de lift fiindcă era mai rapid decât s-aștepte, fata care nu plângea la Titanic, nu credea în cai verzi pe pereți și prinți pe cai albi, cea care spunea că n-o să se mărite niciodată, dar și-a dorit dintotdeauna un copil, fata care nu se putea ține nici de un abonament la sală, de nicio dietă cu nume străin, fata căreia-i plăcea să doarmă, care n-avea vreun talent deosebit, ci câteva kilograme în plus și-o mare pasiune pentru înghețată.
Eram atât de nevorbită când locuiam în Anglia, încât profitam de orice ocazie să trăncăn pe alte teme decât dentare. Îmi doream să aud povești fericite, cu oameni pe care nu-i doare nimic. Deși nu sunt genul ăla de om lângă care te așezi în tren și se bagă în seamă, dacă văd că e rost să se lege ceva dialog firesc, intru imediat în joc.
Sunt sigură că multe dintre cele mai mișto conversații de pe planetă au loc în aer, între doi oameni perfect străini, care nu au nimic de pierdut să fie complet sinceri unul cu altul.
Înainte de a explica ce m-a determinat să mă întorc în ţară, să vă spun în primul rând cum am ajuns şi să plec din România, în urmă cu trei ani .
Povestea mea este poate cea mai bună ilustrare a proverbului ,,Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.” Sunt multe lucruri în neregulă cu țara noastră, și nu o să intru în polemici fără rost pe tema asta, vă voi spune doar cum sistemul m-a afectat pe mine, direct, de m-a făcut să plec, în condițiile în care cu doar 2 luni înainte să plec, nici prin gând nu îmi trecea acest lucru.
Sunt una dintre acele norocoase de femei, care au avut o sarcină atât de ușoară și de frumoasă, încât, dacă ar fi să mă iau strict după asta, aș mai face vreo 5 copii. Nu mi se umflau picioarele, dormeam bine noaptea, nu mă durea spatele decât foarte puțin, spre final. În afară de greața care mi-a fost până prin săptămâna a 20-a, nu mă pot plânge de nimic. Ba dimpotrivă. Părul îmi strălucea, piele așa catifelată n-am avut în viața mea, pofta de dulciuri nu mai exista, energia zilnic creștea … într-un trimestru cât la alții într-un an. Ca să înțelegeți, în ultimele săptămâni de burtoi, mergeam în medie 7 km pe zi, ba cu câteva ore înainte de a naște, am urcat pe niște coclauri minunate din oraș, pe care le vedeam pentru prima dată. Noroc că nu m-au luat durerile facerii pe-acolo, că nici cu GPS-ul nu mă găseau!
Fiindcă m-a luat microbul ăsta cu gătitul (să vedem și cât mă ține, dar sunt un elev ambițios!), am invitat-o astăzi pe Gina Bradea, cea care scrie pe poftă-bună.com, să ne inspire cu o rețetă de pâine fără frământare, care poate fi și aluat de pizza. Atenție, conține zahăr, deci nu e pentru ăștia dintre dumneavoastră mai catolici decât Papa. Ci pentru păcătoșii mâncători de înghețată, ca mine.
