Ce am învățat în 10 ani de blogging – articol aniversar

a doua poză a mea de pe facebook, septembrie 2008

Că pot și eu, fata care nu reușea să se uite la un film până la capăt, urca pe scări în loc de lift fiindcă era mai rapid decât s-aștepte, fata care nu plângea la Titanic, nu credea în cai verzi pe pereți și prinți pe cai albi, cea care spunea că n-o să se mărite niciodată, dar și-a dorit dintotdeauna un copil, fata care nu se putea ține nici de un abonament la sală, de nicio dietă cu nume străin, fata căreia-i plăcea să doarmă, care n-avea vreun talent deosebit, ci câteva kilograme în plus și-o mare pasiune pentru înghețată.

Până când s-a apucat de scris. Și-au început lucrurile să vină către ea. Oamenii. Doamna Inspirație. Doamna Încredere și tânărul Curaj. Lume, părul ăla blond a fost cea mai radicală mișcare deșteaptă din viața mea. Uneori mă întreb unde-aș fi ajuns, dacă n-aș fi așteptat atâta după primul tub de vopsea.

Mai devreme îmi scria cineva că e de 9 ani pe blog cu mine și că parcă-i vremea să ne și vedem. Mi s-a făcut pielea de găină.

Ce am învățat de la cititori

Că pot să bag oțet în loc de lichid de clătire în mașina de spălat vase și totul e mult mai bio așa. Plus, ceva mai ieftin, dar asta nu or să ți-o spună reclamele de nicăieri.

Că vorbele, oricât de bine ar fi scrise, nu trebuie judecate după cum sună la prima citire în capul tău. M-ați iertat de atâtea ori, că a fost o lecție pentru mine.

Că orice s-ar întâmpla, într-un fel nu sunt singură pe lume. Oricât de egoist ar suna. Că oricât de puțin aș fi dormit azi-noapte, noi aici râdem sau punem de-o cafea.

Că sunt o mamă bună, atunci când aveam cea mai mare nevoie să aud asta. Cred că nu știți cât de mult contează să îți amintească cineva cele mai banale adevăruri din viața ta. Spuneți-le oamenilor voștri că îi apreciați. Și de ce.

Că poți purta o discuție cu argumente, fără să te măriți cu ideea ta. Ba chiar să pleci cu a altuia acasă și să rămâneți prieteni și a doua zi.

Țin minte un articol, când v-am întrebat ce simțiți ca frate mai mare față de cel mic și, Doamne, ce răspunsuri frumoase ați dat! Atunci am învățat că totul depinde de părinți și am rămas convinsă că să ai un frate e mult mai bine decât să nu ai.

Ce am învățat de la clienți

Că nu-s așa antitalent în bucătărie. Datorită campaniei cu slow cooker-ul, am fost motivată să gătesc. Și nu m-am mai oprit de atunci.

Să nu aștept să îmi spună alții cât valorez.

Că există alternativă la pastila anticoncepțională. Și la cea pentru mașina de spălat vase. ( da, publicitatea e informație și adesea e canalul prin care aflu prima de unele știri)

Că șosetele și chiloții nu se bagă la spălat cu bluzele.

Că sunt și un pic de frumoasă. E mare lucru să te facă cineva să te simți așa.

Că nu-mi stă foarte rău cu bucle și că ce bine e când încerci altceva. Ca să nu fii tot timpul mama aia care-și duce copiii la școală în pijamale. Era să scriu mamaia.

Că știu vorbi în public mai bine decât v-ați aștepta.

Că, atunci când călătorești, contează totuși un pic și hotelul la care stai (cum aș fi avut eu ocazia să dorm la hotelul Ritz altfel?)

Am învățat și multe lucruri de business. De exemplu, că atunci când ei m-au întrebat dacă au voie să folosească un clip de-al meu pe alte canale și eu am zis da, aș fi putut primi bani pentru asta. Dar eu sunt obișnuită să muncesc pentru orice, iar clipul ăla era gata făcut. Tot de mine. Însă cineva mi-a explicat ce e ăla drept de imagine și că acel DA al meu ar fi putut costa mult mai mult decât nimic.

Blogul

De la numele lui, întotdeauna pornește o conversație. Nu mă gândesc să îl schimb prea curând.

Mi-a adus două job-uri în facultate: unul la revista ELLE și unul la un proiect medical (care nu mai există).

Rămâne cea mai grozavă carte de vizită a oricui.

E o forță care crește în fiecare zi. Învățătoarea mea mi-a scris mai demult, să mă invite să public un articol în revista școlii. Nu am fost atât măgulită de apariția într-o revistă pentru copii, cât de faptul că dânsa mi-a scris.

Unii l-au citit cap-coadă, ca pe o carte. Alții m-au recunoscut pe stradă. Ceea ce nu e neapărat bine, mai ales când tocmai îți cumperi ciocolată în aeroport. Aham, deci și dentiștii mănâncă prostioare, mi-a zis cineva peste umăr, în timp ce eu nu mă puteam hotărî între o cutie de Malteesers mică și mare.

Și, cel mai important, mi-a adus niște oameni. Despre ei aș putea scrie încă un blog.

Ce am învățat singură în ăștia 10 ani

Că uneori nu am dreptate. (Doamne, și ce mă mai oftic!)

Da, am mai citit articole vechi pe care acum nu le-aș mai scrie la fel.

Că oriunde merg, orice ușă o deschid, nu îmi este rușine cu mine.

Că pot și eu să fac ceva pe termen lung. Exercițiul de a scrie zilnic are o disciplină care uneori nu e atât de simplă pe cât v-ați imagina. De exemplu, noaptea la 11, când Tudor abia s-a culcat și eu mai am o disciplină de terminat :))

Că mă țin brici pe tocuri de 12 cm. Cine ar fi crezut?

Că am un hobby, deși nu în bucătărie. (Știți cum îți crește stima de sine, când ai o pasiune? Și nu mă refer la înghețată. Eu -până la douajde ani- eram omul fără pasiuni).

Că prințul există și că uneori chiar este că-n povești.

Și că această copilă blondă poate plânge la filme fără să creadă că asta spune ceva rău despre ea.

Că viața nu e despre kilograme și nici despre cum să arătăm mai bine ori să fim prieteni cu ăia mai mari.

Că darurile cele mici ale vieții vin în momente și pleacă oricât ai încerca să le păstrezi. Nimic nu durează pentru totdeauna.

Că Doamna Inspirație e o cucoană destul de ciudată, dă buzna peste tine și când nu ești pregătit, iar alteori se lasă așteptată și chemată și implorată, noroc că poți trăi din amintiri.

Sunt alt om după acești 10 ani. Probabil era normal să fiu. Însă blogul a jucat un rol esențial în viața mea, a fost instrumentul meu să mă afirm. Nu vreau să fiu Maica Tereza, nici măcar cel mai grozav dentist nu vreau să fiu. Vreau doar să simt că sunt vie. Să am un sens în viața mea. Iar dacă asta ajută sau alină măcar pe cineva și știu sigur că se întâmplă, fiindcă uneori oamenii îmi scriu, atunci eu merg la culcare fericită. Chiar dacă e despre o pereche de ghete la reducere sau două vorbe de-ale mele, pe care le vreți imprimate pe albumul primului născut. Chiar dacă e o plombă pusă bine sau o coroniță cum alta nu s-a mai văzut.

Mâine mă întâlnesc cu doamna care mi-a scris că mă știe de 9 ani. Am emoții ca și când.

(Detalii despre mini-petrecerea organizată ad-hoc aici sau aici. Rămâne valabil ce am vorbit.)

A fost odată ca niciodată, fix acum 10 ani, într-o cameră de trei, de la parterul unui cămin de mediciniști din Cluj… un text publicat pe-un blog cu nume haios. O fată scria pe marginea patului despre dureri și fericiri:

 Fericire e să ridic geamurile de la mașină și să apăs pedala aia de accelerație până la refuz, cu muzica urlându-mi dorul și nebunia. Iubirea și libertatea. Pasiunea și revolta. Dorința și regretul. Fericire e să nu împarți unele lucruri decât cu tine, fericire e să crezi într-un prieten adevărat, fericire e să vorbești ore la telefon, fericire e castronul de popcorn și punga cu pufarin la cele mai târzii ore din noapte.
Fericire e să adormi în brațele lui, în șoaptele lui și să te trezești în visele lui… fericire e să nu-ți pese că deranjezi vecinii, fericire e să dai o mână de ajutor. Nu din compasiune, ci din dorința sinceră de a pune lucrurile pe un drum mai bun. Fericire e să ai o familie a ta și numai a ta; fericire e să îți vezi bunicii îmbătrânind, fericire e să îți ceară părinții un sfat, fericire e să-l dai pe cel mai înțelept. Fericire e să vezi un bebe în burta mămicii lui, să-i vezi inimioara și mânuțele. Și primul gângurit. Și fericire și mai mare e să fie bebe al tău! :p

restul textului neatins de atunci e aici: Despre Fericire