Nu sunt expert în parenting și nici nu vreau să fiu. Îmi cresc copiii nu din cărți ci din inimă. Cărțile sunt surse bune de inspirație, dar pot fi și teribil de enervante. Mai ales când, în ele, ai senzația că există cel puțin un părinte pe pământ care le știe pe toate. Și cel puțin un copil care are fix reacțiile anticipate în scenariile pe care cu toții le-am citit.
Cu asta în minte, vă invit la următorul text:
Mi se zbate un ochi și-mi zvâcnește obrazul oricât magneziu am băgat. Încă nu s-a terminat săptămâna și suntem câțiva adulți epuizați în jurul unor copii. Credeți că e normal?
Mami, am nevoie de ajutor la limba engleză, mi-a zis într-o zi. E vorba de Tudor, băiețelul nostru de 8 ani. Am tras aer adânc în piept. Simțeam că va veni și o astfel de zi.
Copilul ăsta a început să se uite la desene după 4 ani, care a coincis cu nașterea fratelui mai mic și pandemia. Dar până atunci, ZERO. Vorbește germană fluent, la nivel de limbă maternă, deja din grădiniță, când se întâlnea cu colegii lui în parc și se jucau în germană exclusiv. Trece dintr-o limbă în alta când vorbește cu mine fără să-și dea seama.
Recent a fost o discuție într-un zoom al nostru în Sisterhood Society, în care cineva a zis că ardem prea repede etapa de doliu după cele care am fost înainte de copii. Multe femei au reacționat, eu am tăcut. Am pus chestia asta și pe Instagram. A primit reacții multe. I-am dat timp, vreau însă să spun și cum se simte pentru mine.
Marie Kondo scrie în Magia Ordinii (cartea lunii cândva în Sisterhood) să nu ținem gunoaie în casă. Ba zice inclusiv despre felicitările primite la diverse ocazii: aniversări, botez, nuntă. Scopul acestora e să transmită un mesaj atunci, să nască niște emoții atunci. Să le păstrezi într-o cutie nu înseamnă că rămâi fidel sau că îți arăți respectul, ci că depozitezi gunoi.
Poate ați văzut pe stories că am fost la Brașov. Am fost acolo cu încă 4 familii. Am închiriat 2 apartamente ușă-n ușă. Spațioase, cu dormitoare la etaj și living la parter. Cel mai mult mi-a plăcut că nu ne-am grăbit, a zis soțul meu când am ajuns acasă.
