Recent a fost o discuție într-un zoom al nostru în Sisterhood Society, în care cineva a zis că ardem prea repede etapa de doliu după cele care am fost înainte de copii. Multe femei au reacționat, eu am tăcut. Am pus chestia asta și pe Instagram. A primit reacții multe. I-am dat timp, vreau însă să spun și cum se simte pentru mine.
View this post on Instagram
Fac asta cu tot respectul față de fetița care am fost, de care nu voi râde niciodată nici de cum arăta, nici de ideile pe care le avea, fiindcă știu că nu am acest drept de a veni acum cu aroganță și tupeu, să-i dau peste nas.Fiindcă știu cât a suferit. Cât a răbdat. Cum o dureau tâmplele și între omoplați. Uneori chiar îți spargi creierii și ajungi la niște concluzii. Care știu cum a luat unele decizii. Deci cu respect.
Nu o plâng pe acea fetiță. Îi mulțumesc că m-a așteptat. Simt că am îngropat-o și-mi vine să sărbătoresc. Dar am îngropat-o ca pe o sămânță în pământ. Care a rodit în timp. A prins culoare, e chiar foarte blondă acum. Îți dă umbră când afară te arde un soare și îți dă aer când nu mai poți respira.
Din această fetiță se trage femeia care scrie azi.
Nu plâng după ea, o sărbătoresc. Nu îmi doresc să vină înapoi, mă bucur că a fost și acolo mă opresc.
Poate o să sune ciudat, dar eu am fost o singuratică toată viața mea. N-am intrat în relații cu băieți doar ca să am pe cineva. M-am avut dintotdeauna pe mine, nu îmi amintesc să mă fi plictisit vreodată cu adevărat. Am avut câteva prietene puține, deși credeam că îmi doresc o gașcă în liceu. Doar că nu prea mă potriveam. Nu știu dacă erau ceilalți de vină sau eu, probabil că din amândouă un pic. Am stat într-o prietenie siamezică mulți ani, din care când mi-am scos nasul, m-am împrietenit direct cu niște băieți cu care țin legătura și azi.
N-am tânjit după alții, mereu aveam deja destul cumva. Prea mult uneori, mai ales când mă uitam pe cântar. Când mă strângeau blugii. Doar cine trece prin astfel de drame poate înțelege, ceilalți vor judeca. Nu e despre numărul de kilograme, ci despre părerea ta. E despre cum te simți în pielea ta. Despre cât de mult ți-a mâncat ficații boala numită perfecționism. Mie mi-a mâncat tinerețea și nu pot nici uita, nici ierta.
Pe mine copilul m-a vindecat. Prima sarcină.
Iubirea aia.
IUBIREA ASTA.
A fost ceva care a ieșit din mine în fiecare minut. Nu mi-e deloc dor de Miruna care am fost. Îi sunt recunoscătoare, dar nu o vreau înapoi.
Miruna de acum, chiar dacă are cearcăne și riduri pe la ochi, e mult mai bine cu ea. Chiar dacă n-a mai dormit ca lumea de ani, se trezește cu spor în fiecare zi. Adoarme îmbrățișată de cineva. Culmea, ea care fix asta nu suporta!
Pe mine m-au înflorit câteva iubiri. Sunt rezultatul lor.
Întâi părinții. Mama care a zis la orice DA. Mama mea are acest prost obicei, nu știe zice nu oamenilor ei. Norocul meu. Tata care m-a lăsat, care nu m-a certat, care mi-a zis că nu e treaba nimănui dacă eu mă mărit virgină sau nu. Decât a mea. Aveam 15 ani și bunică-mea tocmai mă pusese să jur că, înțelegeți voi. Cealaltă bunică mă pusese să jur că niciodată n-o să fumez. Fiecare cu grija ei, ce să zic 🙂
Când m-au mutat la București cu casă, masă, școală, tot. De ce? Nici acum nu am un răspuns. Că așa am simțit eu. Iar mama a zis la orice DA și tata nu se opunea.
Apoi a fost iubirea unui brunet cu părul creț. Pe care l-aș fi iubit și dacă era vânzător la McDonalds. Pe vremea când noi ne-am cunoscut, ne-am plăcut pentru ce eram atunci, nu pentru ce urma să devenim ulterior. Sigur că am jucat roluri importante unul în devenirea celuilalt. Sigur că ne enervăm reciproc zilnic, sigur că eu am alăptat 7 ani și el deloc, dar aia e.
Dar nimic, absolut nimic din ce am trăit până atunci nu a fost ca nașterea copiilor mei.
Atunci am simțit că am sens. Că maternitatea e o misiune pe pământ. Că în topul importanței, copilul ocupă locurile unu, doi și trei.
Primul copil mi-a dat un reset total.
Cu bune și grele, nu vă gândiți că a fost mereu roz cerul meu.
Al doilea copil mi-a dat lovitura decisivă, fix ca o lovitură s-a simțit, dar a fost aia care îți aduce medalia de campion mondial.
Mă uit în baie la hainele mele de sport puse la uscat.
Stop.
Hainele mele de sport. Cu transpirația mea.
Nu e nimic scârbos, ba îmi vine să îmi mai dau un premiu.
Ieri m-au luat toți nervii din lume și, în loc să urlu la oamenii mei, m-am pus în pat. Sunt atentă inclusiv la perioada ciclului menstrual, refuz să mai fiu o victimă a propriei biologii. Nu e tocmai ce am spune un mister. Îți vine, e normal să ai nervi. N-ai dormit, e normal că te-ai muta în frigider. N-ai băut apă, e normal că nu mai vezi.
Uram până și perioada asta a anului mai demult. Mi se părea că nu se întâmplă nimic, că doar te îmbie să mănânci mai mult, ca să ai o dietă de care pe 1 martie să te apuci.
De Ziua Îndrăgostiților l-am născut. Cine e mai vechi pe aici își amintește de Broscuț. NImic n-a mai fost la fel după el.
Azi are 8 ani. Mă enervează uneori. Dar mereu mi-aș da un rinichi pentru el. Și celălalt pentru fratele lui, noroc că am perechi. Doi copii, doi rinichi. Sper să nu fie nevoie. Dar pentru ei aș lăsa tot și am început să condiționalul-optativ și să trăiesc în indicativ prezent.
Azi-dimineață, Tudor m-a întrebat dacă îl pot lua mai devreme de la școală. Și ce să facem, l-am întrebat. Să ne distrăm de ziua mea, a răspuns. Dacă ai timp.
Dacă am timp?
A durut.
Dar e oglinda în care aleg să mă uit.
Normal că am timp. Nimic nu e mai important decât să sărbătorim ziua în care ne-am cunoscut. Fiindcă adevărul e că nu ne putem trăi viața bazându-ne pe atunci. Oi fi eu Renașterea personificată, dar tu devii în fiecare zi tot mai mult un bărbat. Pe care vreau să-l cunosc tot mai bine. Și pentru asta o să las tot.
La mulți ani nouă! Și veșnica pomenire a Mirunei care-am fost. Sunt mândră de ea și recunoscătoare că m-a crescut. Vă salut din mers pe banda din subsolul casei construite cu iubirea vieții mele în care adorm în fiecare seară sub formă de sandwich între copiii noștri. Nimic nu poate fi mai grozav decât asta. Cheers.
Andreea
Buna Miruna. Multe persoane inca sunt ancorate in trecut… da..cu bune, cu rele..suntem azi ce suntem datorita a ceea ce am fost. Mi-as dori sa invatam cu totii sa traim in Prezent. Nu putem schimba trecutul dar ne putem influenta viitorul.
Nasterea pentru mine nu a fost renastere (asa cum ai simtit-o tu si e dreptul tau sa o simti cu vrei), ci un vulcan de sentimente care a erupt si inca e activ. La inceput nu am stiut cum sa ii fac fata, inca si acum invat. Dar partea frumoasa e ca ma incarc cu energia acestor sentimente si incerc sa le imbratisez pe toate si sa fac fata in felul meu…pana la urma puterea e la noi.
Te imbratisez cu drag!
Miruna
Dragă Andreea, cred că se simte renaștere după ce mai trece un timp, după ce poți păși pe celălalt mal, unul al echilibrului, al așezării, dar pentru asta e nevoie să treci prin val, prin furtuni câteodată. Copiii mei sunt totuși mari, sper să îți găsești prezentul în cele mai frumoase culor. Hugs
cardrecenziigoogle
Este foarte interesanta si emotionanta experienta ta, Miruna. Sunt de acord cu tine, nu trebuie sa ne fie dor de trecutul nostru, ci sa ne bucuram de femeia puternica si implinita care suntem astazi. Copiii nostri ne aduc o noua forma de iubire si ne fac sa intelegem adevaratul sens al vietii. Felicitari pentru tot ceea ce ai realizat si sarbatorim impreuna aceasta noua versiune a ta. Multumesc pentru impartasirea acestei povesti minunate cu noi, te admir pentru curajul si autenticitatea ta. Sa fii mereu o inspiratie pentru femei!