Nu sunt expert în parenting și nici nu vreau să fiu. Îmi cresc copiii nu din cărți ci din inimă. Cărțile sunt surse bune de inspirație, dar pot fi și teribil de enervante. Mai ales când, în ele, ai senzația că există cel puțin un părinte pe pământ care le știe pe toate. Și cel puțin un copil care are fix reacțiile anticipate în scenariile pe care cu toții le-am citit.
Cu asta în minte, vă invit la următorul text:
Ne întoarcem noi din Sibiu. Patru oameni în două mașini, fiindcă am plecat separat, că așa s-a putut. Victor (4 ani) traversează o perioadă cu multe nemulțumiri. E un copil bun și deștept, cu o personalitate pe care o descoperă. Cu niște superputeri pe care le descoperă. Prima dintre ele: plânsul.
Doar că și eu sunt o supermamă, care atunci când nu cade pradă propriilor emoții, ceea ce se întâmplă des, poate vedea dincolo de tantrumuri și crize.
Ajungem în benzinărie, facem pauză, ne reunim. Fratele mai mare a călătorit în mașină cu tatăl lui. Îi e foame, vrea să mănânce un sandwich cald, e cumva obiceiul nostru pe drum spre București. Mă roagă să stau la masă lângă el. Accept.
Na, și se dezlănțuie nu un tantrum, ci mama trantrumurilor pe pământ la Victor de 4 ani. I-am explicat că, uite, fratelui mai mare îi e dor de mine, după un drum în altă mașină, că ne pornim la loc și vom fi doar noi doi, că că, nimic. Un copil într-o criză nici nu aude ce zici. Aud toți ceilalți din benzinărie, ofc, probabil auzeau și șoferii de tir care tranzitau DN-ul.
I-am propus să îl țin în brațe pe el și să șed lângă fratele mai mare, l-am întrebat ce soluție vede el, doar că un copil într-o criză nu vede, nu aude, vrea doar să scoată ce are el de scos.
Ok.
După această pauză, pe care V și-a petrecut-o 80% din timp sub masă, a venit în brațe și s-a liniștit cât de cât.
Ce a urmat pe drum, în schimb, a fost continuarea crizei de furie, doar că în cuvinte grele care veneau spre mine ca dintr-o mitralieră în mâna unui omuleț extrem de supărat.
-Ești cea mai rea mamă din lume.
-Când spui asta, îmi dau seama cât ești de supărat.
-Te u-lăsc!
-Eu te iu-besc.
-Și o să-mi iau altă familie.
-Vai, aș fi extrem de tristă!
-Altă mamă, alt tată, alt flate.
-Știi ceva? Nici nu te las.
-O să plec de-acasă.
-Io n-am făcut copii să-i dau.
-Dal io olicum plec.
-Io te țin strâns în brațe și nu te las.
Îl auzeam în spate cum râde, dar cu un râs din ăla pe care îl ții și el iese din tine, fiindcă dă pe-afară ca laptele când dă în foc.
-Te u-lăsc.
-Te iu-besc.
-Ești cea mai lea mamă din lume.
-Nu-i nimic, eu tot te iubesc și nu te las să pleci, fiindcă n-am făcut copii să îi dau, am făcut copii să îi păstrez. Și să-i iubesc.
Și iar ieșea râsul ăla din el. Ca o bucurie care nu mai încape în tine. Ca un joc pe care l-ai putea juca la infinit.
Când copilul îți spune că ești cea mai rea mamă din lume, îți face un compliment pentru că:
– de fapt, îți spune că se simte în siguranță cu tine încât să își exprime supărarea și frustrarea la cote maxime
-știe că nu îl părăsești
Habar n-am dacă e corect în legile parentingului modern. Pe Victor al meu l-a încântat să audă că mami îl iubește și dacă a spus niște cuvinte foarte urâte pentru un băiețel de 4 ani. Pentru oricine, de fapt. L-a ajutat să audă asta, mai ales după o altă criză de furie care s-a întâmplat.
În jocul ăsta de ești cea mai rea mamă/dar tot te iubesc ne-am conectat. El a râs, eu abia m-am abținut. L-am luat în serios. I-am văzut supărarea și mi-am afirmat poziția cât de clar am putut: ești al meu și nu te dau, punct. Să vedem cine încearcă să te ia.
Deci să nu vă supărați când auziți cuvinte din astea. Copilul nu știe să spună ”sunt frustrat”. Nici ”m-ai rănit cu adevărat”. Nu știe să spună nici ”am nevoie să repari, să nu mă lași așa”. Nici ”am nevoie să simt iubirea ta necondiționată acum”.
Habar n-am dacă ați dat vreodată papucii unui băiat doar ca să-l testați. Să-l faceți să vină pe genunchi înapoi. Eu am pățit. El n-a mai venit, ceea ce m-a convins să nu mai vorbesc prostii decât dacă știu sigur că e ceea ce-mi doresc. Bine, eu de fapt nu îmi doream un mincinos ca el, numai că nu știam. Să nu se întoarcă atunci a fost cel mai mare bine pe care mi l-a făcut. S-a întors mai târziu, doar că și-a luat niște flit, fiindcă mirunica avea standarde de ”AȘA NU”. RIdicate fix de el, să dea Dumnezeu sănătate și la mincinoși, că într-un fel avem nevoie de ei.
Deci și copilul îți dă un test. Pe care aveți cu toții nevoie ca tu ca părinte să îl treci.
Sigur că nu întotdeauna poți. Sunt zile și zile, momente și momente. Vestea bună e că avem o soluție și pentru zilele când nu poți. E un instrument gratis, disponibil oricând: reparația. Scuzele. Iertarea. Dar cerută din suflet, nu din gură. Copiii simt, să nu credeți că îi putem păcăli. Îmi pare rău că am țipat, aș vrea să mai facem o dată și mă exprim într-un mod mai blând. Ai răbdare cu mine să repetăm?
Istoria zice că niciodată niciun copil nu a refuzat.
Vă pup, mamacitas, we can do this.
Irina
Am plâns teribil și încă o fac. Deoarece în același weekend eu nu am fost capabilă de ce spui. Am fost o persoana teribilă care chiar nu a știut și s-a activat cu totul. I-am spus că o îmbrac acum și o duc in stradă să își aleagă ce familie vrea. Să nu mă mai vadă niciodată. Că eu o iubesc teribil dar nu pot sa o las să mă jignească în halul asta. Și fix d-asta nu pot face inca un copil. Că nu sunt in stare sa fiu o mama ok nici pt copila asta iar al doilea vine cu teribile încercări. Aia e. Sunt groaznică la asta și oricât incerc nu îmi iese.
Luiza
si mie mi s-a intamplat la fel, aceeasi reactie. Ma simt oribil.
Angela
… sunt bunica, deci , cum zice matematica, implicit sunt mama , de 2 fete și 2 băieți… cu de toate , am auzit de multe ori :” mama vitrega și rea” , ” mama, daaaa” etc etc . De un lucru fiți sigure ,va iubiți copiii din inima , și ei va iubesc , cu toate greșelile de ambele părți. Învățăm împreună din greșeli, creștem și ajungem( formam) oameni care știu sa iubească, sa greșească, sa învețe, sa ierte . Suntem totuși oameni, nu roboti .
Sper ca noile generații sa nu fie crescute de inteligenta artificiala, ar fi perfecte, dar n ar ști sa iubească .
Madalina
Atât de mult va înțeleg. Nici eu nu mai fac al doilea copil. Nu as mai putea emoțional și psihic. Este foaaartee dificil.
Madalina
Te imbratisez!
Treaba cu jignirile e de neacceptat, insa. Nu esti groaznica, esti minunata! Fetita e esential sa invete ca, prin vorbe si gesturi de neacceptat, putem pierde oameni dragi.
Nu se tolereaza actiunile de netolerat, chiar daca vin de la copiii nostri.
dojo
Irina, nu vad de ce esti groaznica. Esti om. Mama. Atat timp cat copilul stie ca o iubesti, pentru ca nu ai uitat sa ii spui asta, nu cred ca e rau. Si eu am reactii din astea mai dure, pentru ca, oricat de mult imi iubesc copilul, nu consider ca este OK sa accept rahaturi din partea ei. Oricare ar fi motivele.
Stie ca o iubesc, stie ca e totul pentru noi, dar la fel de bine stie ca nu este OK sa se poarte cu noi ca si cu niste gunoaie. ORICARE AR FI MOTIVUL. Pentru ca si noi, asa obositi si stresati cum sunte, incercam pe cat este uman posibil sa nu ne aruncam mizeriile de zi cu zi in capul ei.
Cuvintele dor din ambele parti si, cu toata dragostea, vreau sa inteleaga ca si ea trebuie sa depuna un efort in relatiile ei. Ca noi o adoram si as trece peste “esti o mama rea”, ca stiu ca nu crede ce zice, dar prietenii si colegii nu o vor ierta in viata pentru asemenea mizerii.
Capul sus deci si imbratisari 🙂
Miruna
Irina, dar nici mie nu îmi iese întotdeauna! Aud de la tine că ți-ai fi dorit să reacționezi altfel, ieri nu s-a putut, dar știi care e vestea bună? Că ai reparația și ai mult mai multe ocazii viitoare. De unde știu? ahahhah.
Sper să te ajute ce îți povestesc în continuare, și eu zic uneori ca tine. Fix în discuția cu victor a zis la un mom dat că el nu mai doarme niciodată cu mine. Și am zis, ok, uite acum îl sunăm pe tati să pornească la tine în cameră încălzirea.
Imediat s-a răzgândit.
Când eram mică și ziceam că fug de acasă, mama îmi propunea să mă ajute să fac bagajul. Nu mă simt nici traumatizată de asta, nici nu ne-a stricat relația. Era doar un realitychek, pe care nu-l ai la 4-5-6 ani.
Și eu le mai zic, că nu îmi fac griji că se înghesuie cineva să le facă paste de 5 ori pe zi și să ia din banii lui pentru hăinuțele lor.
Instant pivot de atitudine.
E ok să fim și așa, și așa. Sunt momente. Suntem oameni.
Codiță Ildiko
Irina, te rog sa mă crezi, ești cea mai bună mamă pentru copilul tău!
Andreea
Am o calmitate de n-ai vazut, inteleg, accept, fac fata. La ce nu fac fata este sentimentul de vinovatie care se instaleaza fata de copilul mai mare, care nu se poate bucura de o bucatica de timp langa mama lui atunci cand are nevoie, fiindca fix atunci fratele lui mai mic are un tantrum. Drept urmare, in cea mai mare parte a timpului simt ca “sting focuri” 🤦♀️Apropo, ce facea fratele mai mare in timpul asta? Cum ai gestionat asta? We got this!🙂
Miruna
E bună întrebarea. Fix în situația asta la noi, fratele mai mare era în mașină cu tatăl lui, în altă mașină. Dar asta e o excepție.
Uite, de ex, ieri fratele mai mare a venit f supărat de la șc, la șc a plâns, nu a vrut să povestească de ce. Am căutat momente de conectare, pe cel mic l-am plantat la desene, în speranța unei jumătăți de oră cu copilul cel mare. Doar că e efectiv imposibil. Oricare ar fi copilul cu care caut conectarea aia bună, celuilalt i se declanșează senzorul de alertă și ne invadează. Nu îl ține nici Sfântul Desenelor animate. Eu sunt singură cu ei până îi bag la culcare, nu am cum să mă clonez, ăsta e prețul pe care îl plătim ca familie.
Nu am reușit să scot de la el nimic, dar nu e copilul de vină, nici eu, am identificat situația, am făcut eforturi, doar că efectiv nu există acest culoar la fel cum nu există culoar de aer să respiri când ești cu capu-n apă.
a
doamne ce puternica si asumata esti !
Cathy
Mamici la mine al doilea copil a venit parca sa mă vindece pentru toate dătile cand m-am urat pentru cum m-am purtat cu primul copil. Cel mare are deja 14 ani si mi-am gasit puterea cand era putin mai mic si fratiorul plin de nervi sa ii cer iertare si sa ii multumesc ca datorita lui acum sunt o mama mai înțelegătoare, mai răbdătoare. Cel mic desi mai face crize de nervi nu mi-a făcut tantrumuri însă cel mare parca avea un buton special care se activa de 4-5 ori pe zi😁. I s-au luminat ochii si m-a luat în brațe pe mine cea de 1,6 m un puști de 1,7 și mi-a spus că sunt cea mai bună mama. Si stiu ca nu glumește, e un copil sensibil,rebel si extrem de direct.
Miruna
Reparația! Superb.
Maria
Eu am trecut de la o fază la alta.Am inceput prin a spune că îl iubesc ,chiar daca el mă urăște,că e minunea mea,salvatorul meu dar,daca crede că i-ar fi mai bine cu o alta mamă,într-o altă familie,îl ajut să își facă bagajele.
Noi ne certăm pentru reguli.Si daca el crede că regulile din casă sunt stricte,îi dau voie sa le probeze și pe cele din alte case.I-am spus că îl vreau fericit,iar daca lângă noi nu este,eu am să sufăr enorm,dar îi voi da voie sa plece unde vrea .In căutarea fericirii lui.
Și a ajuns la concluzia că numai el mă poate face fericita și rămâne langa mine că să îmi demonstreze acest lucru.
FIN
Miruna
aplauze.
Întrebare: ce este fericirea? Explică-mi-o cantitativ, că punctual înțeleg.
Nikki
Irina, nu esti o persoana teribila. Copiii mai trebuie, uneori, sa vada si astfel de reactii. Din frica asta permanenta ca-i traumatizam, ne purtam cu ei de parca ar fi de portelan. Doar ca, paradoxal, noi ii facem asa. Adevarul dureros este ca sunt (o mare parte) extraordinar de fragili emotional, cu toleranta zero la orice frustrare. Va indemn sa dati o cautare pe google despre numarul de tentative de sinucidere la adolescenti, dar si la copiii de 12-13 ani. Nu vreau sa dramatizez acest subiect, dar este o realitate alarmanta. Sigur ca sunt mai multe cauze, nu as pune totul pe seama metodelor de parenting, dar ar trebui sa ne punem niste semne de intrebare. Trecem intr-o extrema periculoasa, cautand tot timpul cuvinte potrivite, enunturi afirmative, ton potrivit, gesturi potrivite. Le citim doar povesti motivationale, ca alea cu personaje pozitive si negative ii traumatizeaza. Numai ca viata in care vor pasi dupa ce parasesc cuibul, exact asa e. Cu unii buni si cu majoritatea rai. Conform unui aforism care imi place foarte mult, noi nu ii pregatim pentru drum, ci pregatim drumul pentru ei, drum pe care il parasesc la 18 ani si o iau pe un altul care nu e pavat de noi.
Claudia andronic
Asta simt și eu: ca din cauza “ parenting-ului” excesiv se strică viața viitoare a copilului, care nu va trăi doar cu oameni binevoitori și nu va fi deloc pregătit să “ înfrunte” realitatea
Miruna
Claudia, la cum văd treaba, parentingul de care zici tu nu prea există. Ni-l dorim, dar nu avem echipamentul la căpuț să îl punem în practică. Deci nu acel parenting strică, ci parentingul inconsistent, care pendulează între două extreme. Ca în reelul ăla, de la răbdare infinită la fmm e uneori o fracțiune de secundă.
Miruna
Nikki, și eu cred că e bine să expunem copilul la situații diverse cu o limită legală și decentă. Adică, nu îi batem ca să îi întărim, cred că putem educa și fără pedepse sau fără țipete, dar mai cred și că nu e un capăt de lume când mai facem și altfel. Una e să-l lovești, alta e să nu-l poți lua în brațe imediat cum plânge o dată în viață.
Nikki
Normal ca bataia e extrema de evitat, la fel ca extrema opusa.