Aș vrea să vă puneți pentru un minut în pielea mea. Zilnic primesc mesaje despre diverse cazuri caritabile. Rugămintea e să scriu pe blog și să vă invit să donați.
Cum aleg? Pe cine iau, pe cine las? E o decizie teribilă. Ai vrea să-i ajuți pe toți, dar nu te poți transforma în ”și blondele donează”, că n-ar mai citi nimeni ce scrii.
La 6 luni fix, nu stătea perfect în fund, așa că am început diversificarea pe la 6 luni și ceva. Posibil să fi fost și vreo două săptămâni. Nu mai știu.
Și cam acesta este laitmotivul în ceea ce privește diversificarea la al doilea copil:
Scriu despre mama mea adesea si despre felul in care stie sa fie aproape de noi nu ca sa va fac in ciuda, ci ca sa inspire pe cineva.
Deși ele nu se exclud una pe alta. Știți, le-am putea face pe amândouă. Pe toate nu, nu le putem face. Asta e clar.
Revin cu o veste bună. Mama lui Robert, băiețelul cu amiotrofie spinală, despre care am scris în decembrie ”Ce nu face o mamă ca să-și salveze puiul? O chetă de 2,1 milioane de dolari” a reușit să strângă acești bani!
Doar nu credeați c-am stat degeaba, am adus pe Medicentrum un model din UK de Clinică a Memoriei. Adică? Să uiți nu e ceva normal. Nu, să te sclerozezi la bătrânețe nu e ceva normal.
