Ne-am întâlnit cu niște prieteni să luăm prânzul pe o terasă. Nu ne mai văzuserăm de pe vremea când niciunii nu aveam copii (și nici cea mai vagă idee ce sunt niște cărți senzoriale). Ei aveau acum doi, noi îl aveam doar pe Tudor, care era bebe mic, în scoică.
Au fost primii copii pe care i-am văzut că pot sta cap-coadă cu niște adulți la o masă, fără să se atingă de un ecran. Ce să se atingă, nici măcar nu au cerut!
Așa vor fi și copiii mei, mi-am zis.
Și așa sunt.
Iată o poveste despre cum ASTA se poate.
