Zilele astea m-am gândit la un fost iubit. Cu recunoștință pentru tot ce a adus în viața mea și pentru faptul că m-a lăsat întreagă atunci când a plecat. A fost tipul care m-a învățat că iubirea nu e totul între un el și-o ea. Că de iubit, l-am iubit. Că de iubit, m-a iubit.

Nu de asta ne-am despărțit. L-am plâns știind în adâncul sufletului meu că e mai bine așa. Că o eliberez pe mirunica-prințesica de tot ce îi spusese lumea că are o fată nevoie ca să fie fericită. Și că îi dau voie să fie așa cum simte că e mai bine pentru ea.

Continuare

Posibil să fie tras de păr, dar vă fac această recomandare, deși nu sunt specialist. Băiatul meu cel mare cere acest tip de joc în ultima vreme în mod aproape obsesiv. Ați ghicit, e un joc de cooperare.

(Nimic nu mai poate fi penibil după ce-am mărturisit că învăț pe de rost scenarii din cărți de parenting, așa că here it goes. Nu e vreo asociere științifică, nu sunt studii făcute de experți, nu zic că maibinele se datorează doar acestui tip de joc, e doar o observație în familie la noi. But anything that helps…)

În fiecare sfântă seară, după ce Victor adoarme, noi ne jucăm boardgames. Când aud ”ușa secretă” intru în modul de ”Doamne, dă-mi răbdare”. Pentru că așa se numește preferatul joc al lui Tudor.

Continuare