Stăteam pe-o bancă în parc, cu capul sprijinit pe umărul soțului meu și coapsele lipite unul de altul. El mă mângâia pe fața internă a antebrațului stâng (e cea mai romantică descriere de care sunt capabilă după atâta erupție de canini), soarele se strecura printre frunze și copiii noștri alergau o minge pe alei.
Scuzați-mi franceza, dar răbdarea mea a ajuns la o limită. Răbdarea mea a dat cu capul de tavan, s-a zgâriat pe ochi și și-a smuls părul din cap.
Când Mira m-a invitat prima dată la cercul ei de comunicare non-violentă, Acasă în Inima ta (am mai scris despre el), am refuzat din două motive. Principalul a fost reacția soțului meu, care a fost ceva de genul:
Precis pățiți și voi. Zici: ”mă duc să iau pâine”. Și, la casă, te trezești cu căruciorul plin.
Pentru că niciodată nu e doar O PÂINE, nu-i așa?
Acest articol nu e un pamflet, să fie clar. Acest articol e o rază de speranță pe bolta bombardată de tantrumuri în fiecare zi din viața noastră.
