Iubirea necondiționată nu înseamnă că lași copilul să ți se urce-n cap

iubirea necondiționată miruna ioani

Scuzați-mi franceza, dar răbdarea mea a ajuns la o limită. Răbdarea mea a dat cu capul de tavan, s-a zgâriat pe ochi și și-a smuls părul din cap.

E un efort constant și greu, voi știți, hămălitele mele, să umpli găletușa de energie pe-o parte doar ca s-o golești pe cealaltă.

E ca atunci când bunicul ieșea să dea zăpada cât afară încă ningea cu generozitate.

Ca atunci când vrei să strângi apă în chiuvetă fără să-i pui dop.

Ca atunci când comanzi salată la restaurant, fiindcă ești la cură de slăbire, iar când ajungi acasă bagi o cutie de bomboane.

Nu știu cum e cu iubirea asta necondiționată. Dar de ce e așa de complicat?

Niciodată n-am știut să pun limite cu blândețe fără să mă simt un mare vinovat. Niciodată n-am putut renunța într-atât la mine, încât să le fie tuturor suficient, iar eu să mă mulțumesc cu ce a mai rămas.

Sunt pe o sârmă de pe care mereu cad. Una cu ghimpi, în cea mai importantă cursă a vieții mele.

Sper ca tot efortul să dea roade într-o zi. Era o vreme când puteam băga mâna în foc că nu voi ajunge un nume pe o listă de Crăciun. Acum, sunt zile când pot doar spera să nu se întâmple așa ceva.

Împreună cu soțul meu, învățăm o lecție importantă: copiii noștri nu suntem noi. Ei sunt diferiți. Copilăriile noastre nu sunt la fel, comportamentele diferă.

Nevoile noastre sunt individuale.

Am crezut că, dacă îmi aleg bătăliile și nu interzic doar de dragul de a o face, o să fie ușor de câștigat lucrurile importante.

Am crezut că dacă iau duhul blândeții în brațe, la robinetul nostru vor curge lapte și miere.

Am crezut că, dacă eu am avut o copilărie liniștită, fără pedepse și palme, va fi floare la ureche să dau această formă de iubire mai departe.

E al naibii de greu câteodată. Sunt cu creierii pe moațe. Nu rar îmi vine să fug de acasă. Mă caut, mă observ, mă tratez, mă iubesc și mă iert câteodată. Serile sunt grele, diminețile mă înspăimântă. Printre ele, mai iese câte un colț de soare, doar cât să-mi arate că viața poate fi și extraordinară. Altădată mă gândesc că ar fi mai simplu dacă aș uita cu totul ce-i aia o zi bună. O liniște în casă.

Mie nu mi-au plăcut regulile niciodată și am trăit liniștit fără ele. Observ însă că viața noastră de familie are nevoie de reguli, căci altfel ceilalți ți se urcă în cap. Mai ales, copiii.

Așa că le pun cu tot mai multă fermitate. Deși urăsc regulile în continuare. Mănânc toată ciocolată deodată. 3 înghețate când mi-e poftă.

Cred că, într-un fel, se numește și maturizare. Această nouă dictatură de la noi din casă. E asta, sau mă transform într-o scorpie.
Oricum nu-mi convine pentru că ghici cine trebuie să respecte regulile primul.

 

 

Articolul anterior

Cât de mult ai nevoie să umbli îmbrăcată, cu șapte straturi de cojoace și trei rimeluri, poate niște unghii false? 

Articolul următor

Doamne-ajută să țin minte și greul de când erau mici, ca să nu înnebunesc de dor când s-or face mari

27 Comentarii

  1. Gabriela F.

    Welcome!!!

  2. Silvia R.

    Iti trimit o mare imbratisare!
    E al naibii de greu cateodata, de fapt de multe ori. Ce tot spun… de cele mai multe ori!
    Pe mine a inceput sa ma ajute terapia. Dar nu inseamna ca nu mai e greu.
    Dar stii ce am aflat zilele trecute la terapie? Ca principiile de parenting se aplica si in relatia cu sotul, prietenii, parintii nostri. Ca orice ar fi, trebuie sa spunem care sunt nevoile noastre, ca sa primim ceea ce dorim.
    Eu spre exemplu stau f bine la teorie, practica insa ma omoara! 😅
    Asa ca, o mare imbratisare de la mine! Esti minunata, oricum ai fi!

    • hahaha, și eu știu teoria.
      O aplic uneori, dar tot degeaba. Ceva îmi scapă.

      Știi, oricât aș reuși eu să calmez, îmbrățișez, conțin, copilul va putea mereu să mă scoată din minți x+1. Mereu va putea să se miorlăie o dată mai mult decât pot eu să conțin. Și atunci se duce naibii totul.

      • Silvia R.

        Referitor la miorlait, stii ce am facut eu? I-am zis ca nu inteleg o boaba din ce imi zice. Sa foloseasca vocea lui de baietel. Si se calmeaza, trage aer in piept si repeta. Bineinteles, nu intotdeauna functioneaza, dar in 1 din 10 cazuri, merge 😂
        Incurajator, nu? 😂
        E al naibii de greu, n-am niciun sfat sa iti dau.
        Copiii sunt atat de diferiti unul fata de celalalt…
        Iti doresc sa mai ai rabdare, inca un pic. Vreo 17-18 ani, cand pleaca de acasa 😂

  3. Pe termen lung, regulile si sa inteleaga de ce sunt limitele impuse, e cea mai mare forma de iubire pe care le-o putem arata copiilor nostri. E diferenta uriasa intre un stil de parenting autoritar (“Pentru ca asa zic eu! Casa mea, regulile mele! Eu te-am facut, eu te …”), un stil permisiv (“Lasa-l, e copil! Asa sunt baietii! Asa sunt fetele!”) si un stil autoritativ (“Uite, regulile sunt asa pt ca…”, “Te inteleg, dar uite…”). Un stil autoritativ inseamna ca le putem permite emotiile, dar nu comportamentele. Cum zicea si Laura Markham, “limite cu empatie”. Si cred ca e mult mai usor sa invatam si noi si ei despre limite cu empatie, acum, cand inca sunt mici, decat la 11-13 ani, cei mai periculosi ani, cand puterea grupului incepe sa depaseasca influenta familiei.

    Am scris mai mult aici https://www.roxanamurariu.com/the-four-styles-of-parenting/, sper sa arunci un ochi, Miruna. E greu, stiu, cateodata imi vine sa arunc toate regulile pe geam, sa uit de tot, sperand sa ajunga doar dragostea. Iar apoi se intampla momente ca zilele trecute cand eram prin magazine, se uita fata mea de aproape 5 ani dupa jucarii, o intreb daca vrea sa si le cumpere (primeste banii ei de buzunar cam de vreo 5-6 luni) si imi raspunde foarte serioasa: “Nu, ca vreau sa imi cumpar jucaria x cu banii mei si nu imi ajung”. In momentele alea stiu ca limitele cu empatie functioneaza.
    Las si strategia noastra de educatie financiara pentru copilul meu, am ajuns de la uitat dupa orice prin magazin si plans si tantrumuri la “nu acum, nu am bani” – https://www.roxanamurariu.com/the-national-bank-of-parents-a-simple-financial-education-strategy-for-children/

    Se cam leaga ideile, daca isi pot controla impulsurile la cumparaturi, isi pot controla si celelalte comportamente.

  4. Anda

    O, da! La marele fix a venit acest articol! Nu esti singura, facem parte din aceeasi bătălie😁

  5. Nikki

    Of, clișeul asta cu iubirea necondiționată….sigur că iubirea pentru copil e necondiționată. Nu și răbdarea și toleranța pentru anumite comportamente. Te iubesc orice ai face, dar nu tolerez orice faci, acesta e mesajul pe care cred că trebuie să-l transmitem. Copilul ar trebui să învețe că izvorul mamei de lapte și miere nu e egal cu izvorul iubirii, că poate seca drept urmare a acțiunilor lui, iar izvorul iubirii e nesecat și necondiționat, dar nu tot timpul iubirea curge cu lapte și miere. Cred că aici se greșește in teoriile de parenting. Copilul nu va fi traumatizat dacă mă vede supărată, nervoasa, epuizată și nici dacă zbier. Înțelege că ceea ce face el îmi forțează limitele,că sunt și eu om cu nevoi, la fel ca el. Și uneori simte și empatie. Putem chiar sa ne supărăm pe copiii noștri, că tot susțin toți parentologii să-i tratam că pe egalii noștri, nu? Ei vor ști că îi iubim, suntem doar supărați pe ei. Și dacă nu știu, le face foarte mult bine să învețe asta. Cumva, teoriile de parenting cam omit faptul că relația parinte- copil ar trebui să îl pregătească pe cel mic pentru orice tip de relaționare.

    • Ador acest comentariu cu trei mouse-uri.

      eu îi spun lui tudor că sunt supărată, că îmi e greu, că mă doare, că sunt rănită, că că că. Și fac pace cu greu cu gândul că sunt lucruri pe care va trebui să le învețe live, cu feedback direct din societate. Și o să fiu lângă el când va afla că, în afară de mă-sa și de ta-so, nimeni nu îl iubește necondiționat, că are sens să dai bună ziua, să fii amabil pur și simplu sau să nu fii un nesuferit. Na.

      • Gabriela F.

        Cel mai frumos comentariu!!! Adorabil… Vreau și eu sa dau mai multe like.uri. Azi după ce l.am chemat sa se spele pe dinți, sa se spele pe fata, sa vina o data sa mergem după taica.su…si eu mai am echivalent de 10 biblii de învățat ca am examen de primariat într.o luna am țipat…si acum nu pot învata ca sunt supărată pe mine… La dracu!

    • Monica

      Eu nu cred că teoriile de parenting susțin că părintele ar trebui să-și reprime emoțiile pentru că altfel copilul va fi traumatizat. Nicicum. Orice relație ar parte de aceste momente tensionante, dar este atât de vindecător și binefăcator felul în care transformi aceste dispute în lecții, ca un fel de kintsugi relațional. Sigur, momente acelea sunt dificile emoțional, poate ar fi mai ușor dacă nu s-ar prelinge din greu toppingul de vinovăție (că ne-am permis să fim oameni). În plus, iubirea necondiționată nu e un drum cu un singur sens, ba dimpotrivă, mi se pare că ei, copiii, se pricep cel mai bine la asta.

    • Cristina

      Buna! Eu nu am inteles din teoriile de parenting ca parintii nu isi pierd rabdarea sau trebuie sa tolereze un anumit comportament, am inteles ca este important cum gestionam aceste momente. Normal ca voi fi si nervoasa, dar ce fac? Tip la oamenii din casa (imi vars supararea pe ei) sau ma calmez si discutam? Ma supar (pe copil), ce fac? Oamenii se vor supara din te miri ce pe copilul meu (care va ajunge adult), vreau sa dau o putere asa mare acestei suparari, sau motivelor pentru care nu este ok sa faci ceva (nu este politicos / este periculos / nu imi place mie personal etc.). Mi se pare important pe ce punem accent. Nu zic sa nu le spunem copiiilor cum ne simtim, ii ajuta mult sa ne auda, dar trebuie filtrat cat si ce le spunem. Noi suntem adulti, parintii lor, unele lucruri pot fi coplesitoare sau infricosatoare pentru ei. Poate chiar reusim sa observam ce au inteles ei din ce le spunem noi. Ei pot interpreta total diferit ce am vrut noi sa spunem, dupa care fac ce au inteles si noi suntem tot nemultumiti.
      Este extrem de greu atunci cand esti obosit si suprasolicitat sa te controlezi, sa observi, sa reactionezi asa cum iti doresti. Este uman sa ne simtim in toate felurile si nu ajuta cu nimic sa ne ascundem de copii (ei oricum vad), cred ca este totusi important cum reactionam si ce facem (pentru noi si pentru copii). Cartile si blogurile de parenting pe care le citesc cred ca incerca sa ajute oferind alternative de a reactiona, sa explice mecanismele din spate (la adulti si copii) ca sa ne dam seama cu ce ne “confruntam”. Daca intelegem putem oferi si empatie, intelegere, compasiune. Nu zic ca este usor, mie personal mi-a fost greu sa inteleg si sa aplic constient ce citesc. Am gresit mult si gresesc in continuare, sunt zile mai bune si altele care as vrea sa dispara, urmatoarea zi o iau de la capat cu dorinta de a face mai bine.

  6. Dana Elena

    Hei, sunt sigura ca faci o treaba foarte buna. In olandeza, e o vorba “ik ben twee en ik zeg nee”. Baietelul meu are 1 an si 4 luni, cred ca aplica repede zicala. Multa bafta si multe imbratisari!

  7. Irina

    După multe unghii roase am făcut pace pe tema asta, că şi eu am căutat răspunsuri crezând că mă transform într-o bestie, când mi-am dat seama că dacă mă iubesc doar necondiționat mă opresc din creştere.

    Dacă îmi iubesc fiica necondiționat “o ajut” să-şi dezvolte un ego imens, în care s-ar crede buricul pământului.

    Aşa că e responsabilitatea mea să o învăț care-i pătrățica ei şi s-o ajut să-şi lărgească granițele fără să facă victime pe drumul devenirii ei.

    Pe măsură ce o învăț “semnele de circulație” va veni şi vremea în care le va încălca, dar atunci sper că va fi atins maturitatea de a-şi asuma consecințele, de a-şi cere iertare fără să bată din picior când primeşte un refuz, de a ierta şi a se ierta.

    Asta nu înseamnă că n-o iubesc indiferent de ce mingi îmi aruncă la fileu, dar dacă mingea nu ajunge la mine în careu nu o să-i dau punct din oficiu doar pentru că mi-e dragă ;P.

    În final o ajutăm pe ea să poată trăi în armonie şi după ce noi, părinții, galeria cea mai înfocată, îi vom asista doar din amintirile sădite în ei.

    At the end of the day we are just doing the best we can 😀

  8. Simona

    N-as fi crezut ca se intampla si la “case mai mari” 😛 Miruno…sunt cu creierii pe moate demult. S-a dus naibii blandetea si rabdarea mea. Si mi-e ciuda, dar nu stiu ce sa mai fac. Si eu am probleme cu limitele cu blandete.
    Am mers pe principiul respectarii copilului si i-am permis, de exemplu, sa se joace 5 sau 10 sau 15 minute in plus, ca doar nu ma grabeam sa ajung la magazin fix atunci. Si uite-asa, din chestii de genul “il las sa faca si asta, ca descopera lumea”, “lasa-l si asa, ca e copil” sau “ce poate fi asa grav sa..”, am ajuns pur si simplu sa nu mai fiu auzita cand spun “hai sa ne imbracam acum” sau “nu te pot lua in brate acum ca ma doare spatele” si sa ajung sa tip si sa regret in secunda 2. E un ciclu greu de rupt 🙁

    • Andreea

      Off, tocmai i-am certat pe copiii mai mari. Ma simt efectiv ca o rufa stoarsa. Atatea explicatii si atatea negocieri pentru orice chestie marunta. E asa greu sa fac toata treaba asta cu parentingul asta, mai ales ca nu am un model dupa care sa ma ghidez. Am fost crescuta cu tipete si bataie si pentru a nu ii traumatiza las enorm de mult de la mine, dar ajung uneori la capatul rabdarilor ca dupa toate astea ei tot nemultumiti sunt.

  9. Josephine

    Cand am citit cartile lui Alfie Kohn am crezut ca am o revelatie si chiar m-a ajutat sa-mi schimb modul in care imi percepeam copiii.
    Cu timpul insa, realitatea vietii din Romania, ca parinte de 3+ copii, m-a facut sa ajung la concluzia ca acele concepte de parenting au fost scrise pesemne pentru parinti cu un singur copil sau parinti din tari in care toata societatea sustine familia – chiar si numai asigurandu-le un venit decent, fara sa trebuiasca sa se dea parintii peste cap ca sa asigure nevoile de baza ale familiei.. Cand zic ca trebuie “sa te dai peste cap”, ma refer si la faptul ca la noi cel mai adesea amandoi parintii au un job full time.. Plus modul fatis in care societatea iti arata ca e “impotriva copiilor”: vecin care bate cu scaunul in podea-tavanul nostru pt ca aude copilul, stresul sa nu tipe copiii prin metrou si autobuze, faptul ca nimeni nu intreaba inainte de a-i oferi dulciuri unui copil strain..etc etc.
    Din pacate momentan am reusit sa aplic cu succes doar faptul ca le explic intotdeauna deciziile luate si interdictiile (ceea ce scade nivelul de frustrare si rebeliune) si imbratisarile si incurajarile (ceea ce i-a facut si pe ei afectuosi)..
    In continuare traiesc cu speranta ca voi trece la nivelul urmator: fara urlete si iesiri de frustrare.

    • Înțeleg tot ce zici. Eu cred că urletele sunt sănătoase, nu îți dorești un copil care să reprime, ci unul care să exprime. Unde avem de lucrat e la primire. CUm primim noi aceste urlete. Că, uneori sunt zen, urlă, copile. alteori pur și simplu , explodez.

      Acolo vreau să văd ce pot îmbunătăți, fiindcă urletul lor nu e despre mine, deși eu așa îl resimt.

      • Josephine

        Faza tare e ca ma refeream la urletele mele :)) Pe alea vreau sa nu mai fie nevoie sa le manifest, sa nu se ajunga acolo.. Ca urletele copiilor le accept fara probleme, stiind ca vin dintr-o frustrare si in cazul lor. Din fericire, momentele lor de furie sunt extrem de rare si comunicarea cu argumente si respectand dreptul lor la exprimare si la opinie simt ca a contribuit enorm la un climat pozitiv/afectiv in familie.

  10. Mult adevar in cele scrise de tine. Sunt momente in care probabil noi toate am fugi in lume, undeva unde sa nu ne gaseasca nimeni, dar asta doar pentru ca mai apoi sa plangem de dorul lor si de faptul ca nu ne gasesc.
    E doar o etapa din viata…stiu eu, stii si tu, o stie toata lumea…stii cum e aia: “șezi blând, o să treacă”
    Hugs!

  11. Alexandra

    Iti trimit multe imbratisari!!!!

    • Andra

      Stop Breathe Notice Reflect React.
      Cel mai greu e pasul in care trebuie sa te opresti, atunci cand ai ajuns in momentul x+1.
      Te imbratisez Miruna!🤗

  12. Sunt alături de tine! Te îmbrățișez!

  13. Denisa

    Te aud si te inteleg.
    Nu esti singura.🖤🖤🖤

  14. Ruxanda

    Am fetite gemene de 6 luni, ma ocup in majoritatea timpului de ele singura. Doamne da mi rabdare!

  15. Lia

    Mie mi-e teamă ca sunt fix in extrema aialaltă, in care copiii se urcă in cap, si nu e vorba doar de capul meu, ca aici au voie, ci de capete străine. Eu îi las sa țipe când si cât vor, treaba lor, nu ma deranjează deloc, ghinion dacă îi deranjează pe alții, ca si in metrou fac la fel, se împing, țipă, sunt oarecum sălbatici. La grădiniță si școală respectă regulile, sunt cam cei mai cuminți copii, ma întreabă lumea cum îi educ. Avem extrem de puține reguli, aproape deloc, mănâncă fiecare ce vrea si când vrea, fără sclavi, știu si sa scoată din frigider si sa comande pe glovo (da, la 5 ani!) mănâncă pe jos la tv, si noi la fel, asa ca nu e stres. Dezastru prin casă e mereu, nu ne deranjează, când s-or muta băgăm escavatorul :). Se spală singuri când si cât vor, ma mira ca niciunul nu și-a lăsat dinții nespălați mai mult de 4 zile, in general îi spală zilnic, la dulciuri punem limite in sensul ca nu cumpărăm, la supermarket nu fac scene niciodată, le-am explicat ca de la 16 ani se pot angaja si își pot sparge banii proprii pe ce vor, până atunci e mai sărăcie, s-au adaptat, chiar se lauda cu asta (ca sunt săraci) la școala lor privată care costă cât vreo 5 salarii minime pe lună :)). In rest, odată ce n-am mai considerat ca țipetele lor au vreo legătură cu mine si le-am tratat cu aceeași indiferență cu care as privi tantrum ul unui copil străin, au încetat complet.

Leave a Reply

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 198 queries in 0.489 s