Doamne-ajută să țin minte și greul de când erau mici, ca să nu înnebunesc de dor când s-or face mari

greul înnebunesc miruna ioani

Stăteam pe-o bancă în parc, cu capul sprijinit pe umărul soțului meu și coapsele lipite unul de altul. El mă mângâia pe fața internă a antebrațului stâng (e cea mai romantică descriere de care sunt capabilă după atâta erupție de canini), soarele se strecura printre frunze și copiii noștri alergau o minge pe alei.

Prin fața noastră, trec doi tipi. Un el și-o ea. Tinerei, frumușei, de mână. Doi oameni suficient de mari încât să se vadă într-un tablou din ăsta duminică dimineața, ținându-se aproape pe o bancă la umbră, cu copiii jucându-se la picioarele lor, și suficient de puști încât gândul ăsta să-i facă să râdă.

Ni s-au întâlnit privirile pentru un moment și-a fost acolo un fel de complicitate. Privirea ei zicea ”vreau și eu așa ceva”, privirea mea zicea ”dac-ai fi venit acum 2 minute…”

Am râs cu bărbatu-meu din cu totul alte motive decât își imaginează ei. Copiii ăștia aproape puști și aproape adulți care au trecut prin fața noastră ținându-se de mână și visând.

Viața nu e așa.

Viața nu e o scenă pe care o vezi pe o bancă, nici – un episod dintr-un film.

Doar că pe noi fazele astea ne impresionează, rămân lipite de mintea noastră într-un fel ciudat și meschin și ne influențează tot restul vieții, pe care ni-l petrecem dorind.

Până obținem și apoi vedem altă fază în parc sau în film și ne dorim altceva și tot așa.

În altă zi, alt weekend, aceiași copii. De ai noștri vorbesc. Ne-am luat o înghețată și era prânz și ne-am așezat pe niște scări la umbră s-o mâncăm. Și era atâta culoare și armonie și bucurie în acel moment, încât, dacă ne-ai fi fotografiat ca să-ți lipești poza de mintea ta și s-o pui pe lista de dorințe, nu te-ai fi putut gândi la mai mult.

Doar că viața nu e niciodată doar așa. Niște copii, mâncând înghețată pe niște scări din parc.

Dar țin minte bicicletele aruncate pe jos într-un fel care înseamnă ”nu ne pasă” în cel mai mișto cumva. Și apoi adidașii lor odihnindu-se pe scări. Cracii de la pantaloni atârnând de acești băieței. Șepci pe cap și aventură în vântul care le umbla prin cârlionți. Și apoi înghețată topită peste ei și un șervețel salvator venit de la o mână de mamă, de undeva.

Doar că viața nu e doar așa.

Fiindcă doi pui mici hrăniți cu desert în loc de amiaz devin rapid destul de nervoși și e un maraton de răbdare și forță interioară să-i culci. Și chiar dacă e vina ta și îți promiți că de acum înainte programul e sfânt, îți place și ție să încalci regulile astea un pic. Și să trăiești, din când în când, faze film.

E o extremă tot simt acum. Nimic nu pare adevărat. Sunt eu însămi ca un copil mic. Pot plânge și râde peste 2 minute de-mi sar umerii din loc.

Asta e puterea copiilor pe care-i crești.

Mă topesc, îi miros, mă afund, îi alint, mă transform și îi simt. Nu știu cum va fi când voi coborî din acest tren. Când ei vor fi mari și-mi vor rămâne cârlionții și genunchii și pupicii doar în poze și în amintiri.

Scriu asta ca să nu uit și tot ce a fost greu. Oboseala, tantrumurile, țipetele, NU-urile, mamimami-urile.

Doamne, mami-mami-urile.

De asta zic, să țin minte totul. Fiindcă, dacă e să fim sinceri, chiar dacă

nu e DOAR AȘA toată viața,

oboseala, tantrumurile, țipetele și NU-urile pălesc fără șansă în fața unui mamimami care-ți răsună în minte când puiul tău duios e un hăndrălău cu păr pe picioare.

Ce obraji mai pupi?

Ce plânsete mai ostoiești?

Ce piciorușe încalți?

Ce funduleț mai speli?

În ce ochișori te mai odihnești?

Pe cine mai faci să râdă fără niciun motiv?

Deci, Doamne-ajută să-mi amintesc și greul. E singura șansă să nu înnebunesc de dor.

foto Unsplash

Articolul anterior

Iubirea necondiționată nu înseamnă că lași copilul să ți se urce-n cap

Articolul următor

Învățăminte de parenting din cursuri de leadership – o lecție de la Nelson Mandela

8 Comentarii

  1. Vreo trei ani nu am dormit legat mai mult de 4-5 ore pe noapte (sfantul alaptat). Copila crestea iar prieteni, colegi, familie, ne faceau apropouri: cand al doilea? Amandoi eram striviti de oboseala si luam toate intrebarile astea ca o gluma proasta. Aproape ajunsesem in depresie si burnout (de la noptile mele nedormite, copila e o minune) si sa mai facem unul? Am decis amandoi ca mai bine fericiti in 3 decat nefericiti in 4. Poate pentru ca nu pot uita anii aceia chinuiti, dar nu mai aud vocea aceea: tic-tac, tic-tac, vreau copil acum, vreau un copil acum. Pentru cei care decid sa aiba un singur copil e ca atunci cand il vrei pe al doilea, al treilea, etc: cand stii, stii.

    • E o super decizie pe care ați luat-o și felicitări. DOar că al doilea copil nu vine numai cu greutăți, dar asta-i pentru altă dată, dragii moșului 🙂

  2. Silvia R.

    Hai ca m-ai facut sa lacrimez de emotie. Sunt inca mici copiii si desi imi e asa greu, greul e prezent acum, il simt cu toti porii, tot mi se face dor. Deja mi se face dor. Si ma doare cand ma gandesc ca “gata, nu se va mai auzi gangurit de bebelus la noi in casa”. Cel putin, nu al nostru.
    Si articolul asta il citesc tocmai azi (27 mai) cand cel mare implineste 4 ani! Wow! Cum trece timpul…

  3. Al doilea copil este intotdeauna o provocare. Cata atentie sa ii acorzi primului copil, fara a-l negliza pe al doilea si invers. Multe necunoscute. Insa cand iubirea este fundamentul comportamentului ca printe, totul se rezolva. Mai ales daca ai doi copii ca ai mei. Parca au piper in dos – scuzat-mi expresia. Partea buna este ca nu raman vesnic mic, cresc 🙂

    • Ina

      Așa de repede trec anii…al meu are aproape 13 ani 🙂🙂🙂; când era mic, era lipit de mine, ca superglue 😄😄😄 , acum cu greu mai primesc câte un pupic…bucurați-vă de fiecare clipă cu ei!

  4. Denisa

    Ca de fiecare data, emotionanta tare postarea ta.Ma regasesc atat de mult .Daca la 25-30 aveam o gramada de ceritudini, acum, la 45 si cu 3 copii, nu mai stiu sigur nimic.Doar ca vreau sa fiu cat mai mult langa ei.

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 160 queries in 0.494 s