Nu știu cum să încep acest articol ca să nu fiu ca toți vegetarienii ăia care nu mai pun gura pe carne de două ore și, brusc, simt că au descoperit secretul tinereții fără bătrânețe, pe care au obligația morală să-l împărtășească cu restul lumii.

Nu vreau nici să scriu o poveste lacrimogenă despre cum mi-e greu mie cu doi copii sănătoși și un soț deștept, deși mă doare-n cot de ce crede lumea, dar scopul nu e să nasc judecăți, ci să plantez semințe de curiozitate în mințile care citesc.

”Am tot ce-mi doream, dar nu locuiesc în al nouălea cer.”

”Dacă sunt așa deșteaptă, de ce nu sunt fericită?”

”Pe deasupra, mă simt și vinovată că nu știu ce-mi lipsește, deși am tot.”

Cam astea sunt gândurile mele de anul ăsta. O să vorbesc despre mine, pentru că nu te cunosc și nu știu nimic despre tine. Dar am bănuiala că s-ar putea să fie unele asemănări și locuri în care vorbesc pentru mai multe femei decât una.

Viața e teribil de similară la adrese diferite. Iar asta ne ajută într-un mod extraordinar. Și nu e nici egoist, nici trist, nici nicicum treaba asta. E puterea lui împreună și mă doare-n cot dacă cineva crede diferit.

Posibil să mai auzi despre această durere în cot. Sunt sub ușoara influență a unei cărți cu un titlu tradus într-o nefericire mare, despre arta subtilă a nepăsării. Eu i-am zis arta subtilă a durutului în c*r, dar ”cot” parcă sună mai elegant un pic.

A fost al dracului de greu anul ăsta, femeie. Viața cu doi copii e și frumoasă, dar e mai mult grea la început. Iată un adevăr pentru care nu te pregătește nimeni, căci nu există pregătire pentru așa ceva.

Ai o bănuială, hm, da, n-o să dorm noaptea, o să mai am un copil de îmbrăcat și jucat, hm, da, o să fiu mai nemâncată și o să mă cert mai des cu bărbatul, dar ce mama naibii, nu e ca și când n-am mai fost pe strada asta acum 2-3-4 ani.

Și apoi te lovește și nu știi de unde a venit.

Pentru că nu sunt numai nopți nedormite și alt copil de hrănit. Sunt niște sentimente cu care nu te-ai mai întâlnit. Sunt niște hormoni care joacă țonțoroiul pe coronarele tale. Sunt niște demoni absolut noi.

Povestea e așa:

Într-o zi, m-a părăsit Bucuria.

Pur și simplu, a plecat din sufletul meu ca un soț care iese după pâine și te trezești peste câțiva ani că nu s-a mai întors.

M-a lăsat goală, obosită și pustie.

Imediat cum am observat că m-a părăsit Bucuria, am început demersurile s-o curtez, voiam s-o recuceresc. Știam exact cum se simte, ce făceam înainte. Nu știam de ce a plecat, unde am greșit și mă simțeam părăsită din cel mai stupid și periculos motiv pentru o relație: nu că și-a găsit pe altul, ci că nu te mai iubește, punct.

Bucuria nu mai voia să locuiască în mine.

Nu era că are pe cineva mai vesel, mai epilat sau mai bine îmbrăcat. Era pur și simplu că nu mă mai suportă pe mine.

Țin minte că dezbrăcam bebelușul în pielea goală și îl lipeam de pieptul meu, iar asta era singură sursă pe care n-am epuizat-o, de bucurie.

Căutam să mănânc multă înghețată cu fiul meu cel mare doar noi doi, iar uneori îmi ieșea câte o bucurie ca un pârț tras elegant, fără să nu te audă nimeni. Alteori doar adăugam câte o maimuță peste toată vina pe care o simțeam că nu sunt cea mai fericită cu familia perfectă.

Probabil a fost depresie. Probabil încă să mai fie.

Posibil să nu fi fost doar asta, precis au fost mai multe.

Problema nu era însă că a plecat Bucuria de-acasă. M-am prins în scurtă vreme că viața merge înainte indiferent dacă sunt sau nu de acord cu asta.

A fost dureroasă și această conștientizare.

Însă adevărul este că nimănui nu-i pasă dacă ție îți merge sau nu bine.

Știam ce înseamnă asta. Că nimeni n-o să mă salveze.

Nu o să vină niciun prinț călare, nu o să apară nicio zână bună, nu o să găsesc niciun peștișor de aur.

Iar eu nu voiam să trăiesc așa, ca o stană de piatră. Și asta era una dintre cele mai mari probleme, de fapt.

Femeie figură, ai tot ce ți-ai putea dori pe lume, de ce, mama soarelui, nu ești fericită???

Căci fără Bucurie, au început să-mi crească niște coarne invizibile. Cu care loveam în orice apucam, ca un bețiv la volan.

Mi-au crescut colți ascuțiți cu care mușcam fără control.

Au început să-mi crească țepi și coarne și flăcări.

Trăiam ca un monstru, nu ca o viață normală.

Evident, au fost lucruri care s-au întâmplat, de am zis: de vină e bărbatul. Cine m-a pus să mai fac un copil. Primul născut vrea să mă pedepsească. Toți se distrează și doar eu duc greul.

După care a venit o idee în vizită la mine. Eram la SIbiu și am numărat câți oameni care mă iubesc sunt acolo.

Numerele nu mint. Matematica e o știință.

Iar realitatea era că nu duceam singură tot greul.

Știți faza din ”A beautiful mind”, cum își dă el seama că e schizofrenic? Fetița prietenului său nu crește. Așa își dă seama că prietenul e imaginar și fetița lui sunt doar o născocire a minții.

Eu nu aveam schizofrenie, desigur, dar am putea spune fără să greșim că nici nu eram prea bine.

Ce simțeam era viu în mine.

Nedreptatea. Greutatea. Întunericul.

Furia.

FURIA.

FURIA

Îmi ieșeau pe gură vorbe care nu erau ale mele. Copilul meu era de nerecunoscut. Plus, pandemia. Eram într-un cerc vicios și aveam nevoie să ies din el cu 100km/h.

Și atunci, am activat strategia pe care-am aplicat-o când l-am născut pe bebelușul victorie.

Să o numim strategia ”Nu Știu Dac-o Să-mi Iasă, Dar O să Fac Tot Ce Îmi Stă În Putere”

Am început terapia.

M-am apucat de citit și învățat pe de rost cărți de parenting.

M-am înscris la grupul de comunicare non-violentă.

A făcut mama naveta la noi aproape săptămânal.

Am luat regulat magneziu și omega și ceva Distonoplant.

M-aș fi apucat de vodcă, dar bona a amenințat că mă părăsește.

Bifam lucruri de pe o listă și mă străduiam să supraviețuiesc fiecărei apus de soare. Aveam și momente bune, dar cele mai multe grele. Mama a văzut, bona a văzut, bărbatu-meu a văzut. A fost important că cineva a văzut.

Terapia n-a mers, fiindcă terapia se concentrează să găsească vinovați și cauze, iar eu aveam nevoie de soluții. Terapia are nevoie de timp ca să meargă. Iar timpul e ceva ce nu aveam.

Eu eram disperată.

Furioasă.

Clocoteam.

Cum să am eu o lună, un an, cinci ani până să ajung acolo unde doream?

Într-o zi terapeuta mă întreabă ce îmi doresc eu de la terapie. Îi răspund. Îmi zice că nu e bine, să-mi doresc altceva.

Ce înseamnă asta, m-am întrebat.

Că sunt pe cont propriu.

Și am văzut persoana care putea să mă salveze, singura capabilă să facă asta:

eu.

Am oprit terapia, că n-avea sens să-mi pierd timpul.

Atenție, nu zic că nu e bună terapia, că nu face minuni, doar că nu a mers pentru mine ATUNCI. Din mai multe motive.

Citit, grup de comunicare non-violentă, mama, magneziu, omega, fără vodcă.

Puteam să funcționez așa o vreme.

Primul lucru cu care m-a ajutat grupul de CNV a fost conectarea cu alte femei cu aceleași probleme

Mi-e dor de oameni. Îmi plac poveștile. Era un balsam pe suflet să ascult pur și simplu, să văd că le e greu și altora.
Cineva mi-a zis că știe exact prin ce trec printr-o propoziție simplă. Am simțit fiecare vorbă. Ca atunci când ești pe o stradă nouă, într-un oraș necunoscut, e noapte și frig, dar vine această străină și îți spune că și ea s-a rătăcit. Că știe cum e să îți fie frig. Nu ai nevoie de sfaturi, nici de explicații. E suficient să știi că nu ești nici greșită și nici nebună. Asta e puterea grupului, puterea lui împreună.

Nu e vrăjeală.

Al doilea lucru cu care m-a ajutat grupul a fost să-mi permit aroganța de a avea timp pentru mine de două ori pe lună

Vai, știți ce au pățit copiii fără mine?

Nimic. Absolut nimic.

Au mâncat, au dormit, n-au răcit, nu și-au scos ochii.

Mai mult, bărbatu-meu a fost super mândru de el, că s-a descurcat în această nouă situație. Iar mie mi-a îndeplinit nevoia de parteneriat și sentimentul că tragem amândoi la aceeași căruță.

Realitatea e mai blândă decât o descriu  vocile din capul nostru

A fost al treilea wow pentru mine. Toată lumea o dă în sus și în jos cu să ai încredere în tine. Știți ceva? E un bullshit. Pentru că mintea noastră e o vulpe vicleană. Ne toarnă venin cu picătura. Nu o credeți pe netrebnică, verificați-o ca un polițist!

Cum iei decizia că e de rahat că bărbatu-tău nu a dus gunoiul și că asta înseamnă că nu face nimic? Serios, cine hotărăște? Verifică faptele: nu a dus gunoiul ACUM. Poate ieri l-a dus și poate îl va duce mâine. Poate e și omul obosit, iar ție doar de gunoi îți pasă! Adaugă un ”acum” la finalul vocilor otrăvitoare și vezi ce rezultă de aici. Și numără câți oameni ai lângă tine.

Recunoștința, un exercițiu fenomenal de disciplină a minții

Știți, inițial mi se părea așa o forțare penibilă acest dans al recunoștinței. Până am ajuns atât de jos, încât eram dispusă să fac orice să mă aduc la suprafață. Orice, inclusiv uleiuri esențiale sau vodcă. Ați reținut, da? Vodcă! Recunoștința nu venea cu efecte secundare, așa că am început acest exercițiu în fiecare seară cu fiul meu cel mare.

Și s-a mai întâmplat o chestie. Am început să observ lucruri pe care le făcea soțul meu cu copiii, pentru mine și noi, prin casă. N-am putut să nu mă întreb dacă oare le făcea și înainte

sau

acum le observam pentru prima oară.

Să te iubești și când îți lovești copilul,

asta mi-a zis Mira în tabăra din vară. Mi s-a părut absurd, dar a prins un ecou în cap la mine. ”Pentru că ești atât de goală când îți lovești copilul, încât ai nevoie de iubire pentru tine, ca să poți ieși din acel întuneric”. Nu mi-am lovit niciodată copilul, dar am înțeles mesajul. N-aveam nimic de pierdut să mă gândesc la acest ulei esențial pentru funcționarea ceva-ului pe care îl căutam în mine.

Eram obișnuită cu perfecțiunea, cu standardele înalte, cu nota 10, cu conjugările corect gramaticale. Sunt foarte stângace cu imperfecțiunile, cu jumătățile de măsură și mamele care țipă. Niciodată n-am știut cum să înveți de 7.
Și mă lupt în fiecare zi cu a face ce pot mai bun dintr-o situație.

Al șaselea lucru a fost relația cu FURIA

Am învățat că furia e utilă așa cum e durerea utilă, să îți retragi degetul de pe tigaia încinsă. Fără durere, ți-ai prăji și pielea, nu numai omleta. Fără furie, ai sta în relații toxice, ai accepta pumni în ficați și alte belele.

Furia e semnalul că o limită a fost atinsă. Că e nevoie bruscă de o schimbare. Încă mai am mult de lucru cu furia, însă  s-au rărit tantrumurile tuturor din casa noastră. Distanța dintre ele e mai mare, iar eu am mai respirat în timpul lor câteodată.

Îmi spun: așteaptă să treacă, o să se descarce și totul o să fie veselie. Respiră și rămâi prezentă.

Al șaptelea lucru a fost grupul de ascultare empatică

Fetele din grup am format grupuri mai mici de ascultare empatică, unde facem download de emoții.

Acest grup a fost mai mult decât terapeutic. Mai mult decât un cocktail de magneziu cu vodcă și xanax.

Pentru că există și un echilibru al energiei dintre oameni: că primești ascultare, dar și oferi în același timp. Te face să te simți bine ca o stradă cu dublu sens.

---

Făceam duș și am simțit că bate la ușă. Prima oară când Bucuria m-a vizitat după multă vreme. Umerii mei au început să danseze sub apă. Nu a fost un dans de Shakira, ci doar un semn că o să fie bine. Era Bucuria care-mi făcea cu mâna la fereastră: ”Sunt aici, fii liniștită. Mă pregătesc să intru înapoi în casă.”

---

Știți cum mă conectam la început în aceste zoom-uri, sâmbăta și duminica dimineața? După ce Tudor avea cel puțin un tantrum, eu eram eșuată ca o corabie aciuată printr-un parc, pe vreo bancă, mi se înverzea o venă pe frunte, aveam debit verbal ca Dunărea când se varsă în Marea Neagră.

Știți cum am intrat ieri dimineață? După ce am luat toți patru micul dejun la masă, cu trei lumânări aprinse în coroniță și colindele în boxe, cu amândoi copiii liniștiți și prezenți, cu burta plină, cafeaua băută, eram până și pieptănată.

Săptămâna trecută a fost una dintre cele mai grele în ceea ce privește relația cu mine. Dacă aș fi fost o ceașcă de porțelan, m-aș fi dat de pământ să mă fac cioburi, apoi m-aș fi adunat cu mătura doar ca să mă arunc la ghenă.

Nu pot intra în detalii, dar vă pot spune că a fost un episod cu potențial de aruncat pe fundul mării.

Tu ești izvorul, mi-a zis partenera mea de ascultare empatică.

Mi-a luminat mintea. Am decis să mai plâng o zi și-o noapte, să plâng tot plânsul și apoi să văd lecția. Și-am reușit în mare parte asta.

E rezultatul lucrului cu mine.

Că nu m-am mai urât pentru ceva ce a fost 100% vina mea.

Cam asta a fost călătoria. Nu am ajuns la destinație, doar Bucuria s-a întors din vacanță.

Probabil toată viața mea va fi un șir de provocări, dar strategia rămâne în picioare. Nu mă las, înțelegi? Când totul se ducea naibii, asta era cel mai adevărat lucru pe care-l știam despre mine: că nu mă las.

Călătoria asta recentă nu aș vrea să o atribui exclusiv grupului de comunicare non-violentă la fel cum nu aș vrea să spun că magneziul e super-eroul cu mantie roșie care a zburat să mă salveze, nici Distonoplant-ul, nici omega-ul. Adevărul e că doar mama s-a urcat în mașină și a venit gonind până la mine.

Totuși, cred că supereroul a fost fărâma aia de minte care a activat strategia ”Nu Știu Dac-o Să-mi Iasă, Dar O să Fac Tot Ce Îmi Stă În Putere”

Și grupul mi-a dat fix ce aveam nevoie: niște instrumente cu care să construiesc singură, un spațiu sigur unde să fiu eu însămi cu bune și cu rele și o detașare de a mă observa de la distanță.

Nu e o poveste încheiată. Dar e o poveste pe care o spun acum de pe un val de energie bună. Cred că se simte. Sper că se simte.

Dacă și tu treci prin asta, gândește-te că am fost și eu rătăcită pe această stradă. Uneori încă mă încurc în stânga și dreapta când se stinge lumina.

Și nu rămâne în problemă. Urcă-te pe ea și ia-o de coarne. Nu te lăsa. Fă tot ce îți stă în putere să bifezi lucrurile alea de care știi sigur că ai nevoie.

Iar dacă nu știi, întreabă-te. Pe tine.

Realitatea e că trăim în lumi diferite. Că aha-urile mele nu vor fi și ale tale. Că e nevoie de un proces pentru a integra niște informații. E drumul de la a citi despre ciocolată că nu îți face bine una întreagă la fiecare masă, de la a învăța cu mintea această informație, la a împărtăși-o și altora, iar, în final, la a refuza ciocolata pur și simplu. Când nu îți mai trebuie pentru simți că nu îți face bine atât de multă.

Diferența dintre a citi o carte și un grup de practică e foarte mare. Cititul e pasiv cumva. Grupul te implică. Îți creează timpul și spațiul. ”Acum facem acest exercițiu și 20 de minute ne gândim la calitățile noastre”. Am dat un exemplu.

E cumplit de greu să te gândești 20 de minute frumos despre tine. Cel mai greu exercițiu pe care l-am făcut vreodată.

Dar a devenit tot mai ușor pe măsură ce ai schimbat perspectiva realității pe care ți-o descriau vocile despre tine.

---

Am scris foarte mult și nu te mai țin, deși probabil ai ajuns dintr-un motiv cu lectura pana aici. Voiam doar să spun că nu ești singură în tot rahatul. Sunt șanse mari să mai fie încă sute și mii de femei în aceeași situație.

Ai o singură datorie.

Nu față de copii, nu față de soț, nu față de casă.

Ci față de tine însăți.

Indiferent cine te părăsește, Bucuria, Liniștea, Armonia, Odihna, Iubirea, îți ești datoare să rămâi cu tine. În tine.

Nu tristețea, nu deznădejdea, nu frustrarea, nu furia să locuiască la această adresă.

Să fii TU acasă în inima ta gazdă.

Și când asta se întâmplă, o să fie bine, indiferent ce musafiri îți bat la ușă 😉

Eu sunt recunoscătoare că am găsit acest spațiu și că am cunoscut aceste femei în cel mai potrivit moment al vieții mele.

Nu am niciun interes să scriu acest articol în afară de acela să îți spun că se poate să fie și (mai) bine.

Că n-o să se întâmple cât ai pocni din degete, că s-ar putea să doară câteodată, să te mai întorci în troaca de porci uneori sau să te mai împiedici pe stradă. Dar altfel faci astea, când știi că ai instrumentele necesare să te ridici la loc în două picioare.

Tu ești izvorul.

Să ții minte.

---

Despre programul Mirei Loghin și Monicăi Reu (traineri în comunicare non-violentă) ACASĂ ÎN INIMA TA puteți citi mai multe aici. Tocmai au început înscrierile pentru următoarea grupă din februarie. Vedeți că se ocupă rapid. Anul trecut, după ce m-am înscris și până să postez, deja erau epuizate.

Iar ca să vedeți cum a fost experiența și pentru celelalte fete, ca o surpriză pentru Mira și Monica, las aici mărturiile lor:

Pentru mine Acasa in inima ta a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am putut oferi in ultima perioada ❤️. Este un spatiu sigur in care m-am simtit acceptata, imbratisata si celebrata in acelasi timp, cu toate neajunsurile mele.
Am invatat sa ma ascult, sa fiu atenta la nevoile mele, sa practic recunostinta autentica si cel mai important, am invatat despre constientizare, cum sa fiu prezenta in viata mea.
Stiu ca mai e cale lunga in lucrul cu mine insami, dar le sunt recunoscatoare fetelor, Mirei si Monicai, pentru ca au stiut sa ma indrume in aceasta calatorie.
Le multumesc!
Iulia Baba

Ah, draga Miruna, tocmai citisem articolul tau si imi doresc si mai mult sa te stang in brate. Imi doresc tare mult sa te vad si in viata reala.
Iar vizavi de fete, ma gandeam la cat sunt ele de minunate si la faptul ca atunci cand ele scot un “produs” la vanzare nici nu e nevoie de descriere, e suficient sa le fi cunoscut macar odata in viata ta si vei vrea sa participi alaturi de ele. Energia care se creeaza alaturi de ele e tamaduitoare. 🤗 – S.

”Acasa” este pentru mine oaza mea de liniste o data la doua saptamani, un loc unde pot sa respir altfel decat sacadat, unde pot sa nu mai planific, organizez, coordonez si controlez nimic.
Unde pot sa fiu si eu cu sentimentele si gandurile mele,
alaturi de alte femei care impartasesc multe din trairile si gandurile mele,
dar totusi in atat de variate feluri.
Asta am constatat: ca am acces, prin acest program, la trairile altora ca mine, care se straduiesc sa fie oameni, mame, sotii mai bune.
Si ca perspectivele pe care mi le ofera ceilalti sunt atat de valoroase.
Am mai invatat si ca e ok sa te arati vulnerabila, de acolo ies multe comori.
Multumesc, Miruna, ca mi-ai dat ocazia sa scriu asta ☺️. -L.

”Programul asta e o nisa de lumina care imi reaminteste cat de importante sunt nevoile si emotiile mele si cum conectarea la sine conduce de la imbunatatirea relatiilor mele. L-as recomanda cu drag tuturor femeilor care sunt momentan in cautarea unei scantei un viata lor.” – I.

Sunt plină de recunoștință când ma gândesc la Mona, Mira și toate fetele din grupul nostru. Pentru ca s-a creat o energie atât de faina, pe care Îmi doresc sa o păstrez in inima și pentru ca este locul unde orice situație sau experiența de viața a primit o noua perspectiva. Mulțumesc! ❤️

Pentru mine “Acasă în inima ta” este un program care mi a adus:
CLARITATE: sunt conștientă de prezent
BLANDETE: este în regula ceea ce simt și traiesc
CONECTARE CU MINE: acum pot sa aflu din ce nevoi vine energia mea.

Și nu vă fie frică să vorbiți cu soții voștri despre asta. S-ar putea să mustăcească la început, dar ulterior s-ar putea să le placă 😉