Cât de mult ai nevoie să umbli îmbrăcată, cu șapte straturi de cojoace și trei rimeluri, poate niște unghii false? 

timpul viața miruna ioani

Când Mira m-a invitat prima dată la cercul ei de comunicare non-violentă, Acasă în Inima ta (am mai scris despre el), am refuzat din două motive. Principalul a fost reacția soțului meu, care a fost ceva de genul:

CEEEEEEEE? Să lipsești de acasă câte două weekend-uri pe lună?

Erau câte două ore sâmbăta și alte două, duminica, dar erau de două ori pe lună. Na.

Însă adevăratul motiv a fost că nu știam cum ar fi pentru mine să pun sufletul pe tavă în fața altor femei despre care să nu știu nimic, în timp ce ele ar putea afla oricând atâtea lucruri despre mine. Dacă unele îmi citeau blogul deja? Dacă or să își schimbe părerea? Dacă o să le fie milă?

Am refuzat, aia a fost.

Ce s-a întâmplat între prima și a doua tură de curs, de m-am dus?

Disperarea, suratele mele.

Bine, un răspuns mai diplomatic ar fi că am cântărit riscurile și beneficiile. Am decis că beneficiile sunt mai mari, deci m-am înscris.

Îmi era atât de greu, încât nu-mi păsa deloc de ce ar crede lumea. A fost nevoie să-mi ajungă cuțitul la os ca să-mi pese de mine cel mai tare.

Mi-a fost totuși ușor să-mi dau jos bluza din prima. Pentru că da, la întâlnirile astea, ești în pielea goală. Iar dacă nu te poți dezbrăca așa, mai bine stai acasă și nu îți pierzi timpul.

Însă nu mi-a venit greu să fac asta, fiindcă era un exercițiu pe care îl cunoșteam.

Îl practic zilnic pe blogul meu, în viața mea, în mare parte din timp.

Sigur că cenzura există in the back of my mind, dar principala mea valoare e adevărul.

Să nu vă fie niciodată rușine pentru suferința pe care o aveți.

Indiferent cine o află.

Indiferent cum o judecă.

Nu există om care să nu sufere, dacă e sincer. Nu există casă în care să nu mai și tune, la fel cum nu există copil care să nu plângă, să doarmă și să facă de la 6 luni la oliță.

Nu e un secret că nu există viață perfectă.

Știu că știți asta. Nu e vina voastră. Vreau s-o și trăiți când e rana deschisă. Când e fusta ridicată și ți se văd chiloții în piața mare. Când urci pe scenă cu hârtia igienică între picioare. Când copilul se trântește pe jos lângă raionul de pâine. Când bărbatul  te ceartă pe speaker și-l aude tot biroul. Când șeful te umilește în plină conferință.

Nu există viață perfectă.

Nu se poate fără suferință.

Ce unii acceptă, alții n-ar putea nici în ruptul capului.

Doar oamenii mici judecă.

Nu vă supărați pe ei că atâta îi duce capul. Aveți înțelegere pentru alte nivele de conștiință.

O să le vină vremea.

Nimeni nu scapă.

Voiam doar să spun, și m-am lungit atâta, că adevărul apropie. Ne umanizează. Adevărul e destul de diferit pentru fiecare. Și singurul de care ar trebui să îți pese e de al tău.

Cum îți dorești tu viața ta să fie.

Cât de mult ai nevoie să umbli îmbrăcată, cu șapte straturi de cojoace și trei rimeluri, poate niște unghii false?

Ăștia suntem, dragii babei. E una dintre cele mai prețioase lecții care ne învață maternitatea. Nu e una ușoară ca, după ce îți crapă o venă și altă mămică din parc se uită la tine și parcă te recunoaște, deși nu e sigură că ești tu după haine, parcă și părul ți-e mai mare decât în ultima poză și copilul, doamne, copilul ăsta care urlă n-are cum să fie al tău, al tău e doar creț și simpatic, și vrea să fie sigură totuși, deci mai tare se holbează, iar tu te simți copleșită și analizată și mai stă și vena aia să crape, na, după toate astea, să îți aduni iubirea aia necondiționată și să o curgi din tine ca un izvor de munte spre puiul care cândva îți încăpea în burtă?

Frate.

Cum zice Sebi. Toți au probleme.

Cum zice Miruna. Dacă sunt sinceri să recunoască.

Știți, sunt într-o perioadă în care refuz să maschez adevăruri. Am riduri? Doamne-ajută, să ajung cu altele mai mari la bătrânețe. Am niște pastă de dinți pe bluză? Jur că era curată când am luat-o, dar nu e ca și când pot sta toată ziua în oglindă. Copilul urlă? Ei bine, cu asta se ocupă. Copilul e adorabil? Minunat, nu îl voi scuza pentru asta. Bărbatul e leneș? Toate avem probleme. Bărbatul e grozav? Încetez să mă simt vinovată sau norocoasă pentru asta. Ciocolata s-a terminat prea repede? Să fim serioși, cum să mănânci doar o pătrățică? E dezastru în casă? Nu-i nimic, te rog totuși să vii în vizită.

Cam asta. Pentru că viața n-are timp să întinerești sau să dai cu mopul. Ce trăim e o alegere.

Adevărul ne apropie. Iar când vă e mai greu, să vă imaginați pe mine în pielea goală într-o piață publică, cu hârtie igienică în sandale. Ce mișto senzație.

p.s. Pentru a nu dăuna imaginii Mirei și cercului de comunicare non-violentă, simt nevoia să specific că acolo toată lumea poartă haine, au fost cazuri inclusiv cu pături când era mai iarnă. 🙂

poză Unsplash

 

 

Articolul anterior

Cadou de 92 de ani pentru bunica: i-am postat numărul de telefon pe net – Vă mulțumesc!

Articolul următor

Iubirea necondiționată nu înseamnă că lași copilul să ți se urce-n cap

5 Comentarii

  1. Andreea D

    Mulțumesc pentru rândurile astea! ❤️

    0
  2. Raluca

    Ești minunată și ne ajuți să ne vedem la fel de minunate, cu tot greul cu care ne luptăm fiecare în parte, în fiecare zi. 💜

    0
  3. Alta Miruna

    oh, am si eu nevoie de un astfel de grup.

    0
  4. Gabriela F.

    Vai Miruna… 🤗🤗🤗 Și ca paranteze. Anul asta vrem s mergem în concediu în Croația…nu ne ajuți cu recomandări bune ca anul trecut?

    0
    • hey, ce bine sună Croația! 🙂 și noi vrem să mergem undeva, dar probabil o să fie tot Bulgaria, că e aproape, ne deplasăm cu mașina, ne place. Nu am decis încă exact când și unde.

      Aștept eu de la voi recomandări de Croația.

      0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 147 queries in 0.496 s