• Faptul că diploma aia chiar înseamnă ceva; mi se recunoaşte în străinătate şi sunt pe picior de egalitate cu orice britanic din punct de vedere al pregătirii medicale, teoretic cel puţin.
• Faptul că ştiu engleză, germană şi (mai nou am descoperit că ştiu şi) spaniolă. Am vorbit cu mulţi englezi, cărora li se pare o mare pierdere faptul că nu cunosc şi alte limbi. Gândiţi-vă, atunci când limba ta maternă e cea globală, de ce să îţi mai spargi creierii?
• Viteza excepţională a internetului te face să te simţi mai mult decât european în România; la fel şi acoperirea reţelelor de telefonie mobilă. Acasă ne plângem că n-avem semnal plin pe Cheile Turzii, aici sunt zone în mijlocul oraşului, unde n-ai reţea. Nu vă puteţi imagina!
• OMV-urile : pe lângă cafeaua excepţională (Iulius Meinl, preferata mea!), au toalete decente şi atmosfera aia de Austria…
• Cinematografele ultra-moderne, cu singura menţiune că peste tot eşti la fel de obligat să îngheţi (sunt ceva reglementări internaţionale privind temperaturile, pe care n-o să le înţeleg niciodată şi o să le urăsc până la supremul îngheţ)
• Cărtureştii, un fel de Waterstone la scară mai mică, dar parcă la fel de dichisit
• prezenţa H&M. De-acum, turistele românce se pot relaxa! Fiindcă pot bifa şi alte obiective turistice de prin vacanţele în care purced, în afară de H&M-urile cu super-reduceri.
• Bulevardul Kiseleff – are parcă stil, nu-i aşa? (Deşi mi-e teamă să mă pronunţ la ceas de beculeţ şi împodobeală)
• Semafoarele cu timer,
•  Drive-ul de la McDonalds (eu îmi amintesc prima dată când am mâncat la unul din România, era la cel din Braşov, ne-a dus cu şcoala. Am luat toate ambalajele, le-am împachetat frumos şi le-am luat acasă, ca să le arăt alor mei)
• pişcoturile de pe anumite străzi -astea , ultimele trei, cred că sunt reminiscenţe ale anilor 90
• facturile plătite online
• felul în care arată oraşele de Crăciun
• şi anul 2007, care a pus Sibiul pe harta Europei

 LATER EDIT: De la Marian am aflat că intrarea la Bran se poate achita cu orice card din lume şi că studenţii cu legitimaţie valabilă oriunde în lume au reducere 50%. Cool! Deci vă provoc: cine găseşte cele mai multe motive pentru care se simte european în România!

De fiecare dată când stau de vorbă cu un psiholog, mă simt oarecum stânjenită, răs-citită şi parcă departe de orice intimitate de-a mea. De curând, am cunoscut-o pe tipa care predă cursul de comunicare la Facultatea de Stoma din Liverpool. Nu am fost în largul meu, deşi ştiu că e chiar mai cretin decât să fi fost.

În funcţie de ocupaţia omului cu care te întâlneşti, parcă eşti tot mai atent la anumite detalii. Altă dată, am stat de vorbă cu un superantrenor sportiv, de rămăsesem miiiiică dincolo de masa aia oricum miniaturală din cafenea. Nici măcar postură nu mai aveam, lucru la care nu nici trebuie să munceşti ani de zile ca la muschii abdominali. O poţi afişa oricând, ba e chiar şi indicat!

Probabil la fel de nesigură aş fi şi în prezenţa unui tip care face stand up comedy şi are voie să râdă public de mine. Cine ştie de unde îşi ia el inspiraţia, iar, în momente din astea, buna dispoziţie a celor din jur e ultima mea grijă! Dacă tot e să râdem de cineva, ce-ar fi să râdem de tine! Asta e o vorbă ce tare-mi place să o spun. M-a scos din multe încurcături, fiindcă am acest talent de-ai face pe oameni să râdă de mine… Şi nici nu trebuie să plătească pentru asta.

Una dintre ultimele mele gafe pe teritoriu străin, că aici voiam să ajung: Eu, într-un cerc de oameni recent cunoscuţi (cum e majoritatea din viaţa mea, mai nou). Unul dintre tipi vorbeşte despre nuntă. Urmează să se căsătorească. Altă tipă îl întreabă dacă e pregătit. Aflu că merge la Barcelona pentru nuntă şi că luna de miere o plănuieşte pentru martie. Probleme legate de job. Că toţi sunt stresaţi pentru el şi-l întreabă dacă face faţă. Buuuun. Iar eu ca să fiu drăguţă şi , de fapt, ca să-mi exersez limba engleză cu alte clase sociale decât vânzătorii de la Tesco, îl întreb dacă soţiă-sa e în Spania sau locuieşte cu el aici. Fiindcă relaţiile la distanţă nu-s un lucru bun în viaţa omului şi fiindcă mă dădeam deşteaptă. La care el zice foarte calm, de după gelul lui din freză: Yeah, it’s here, with me. La care eu, cu păcat în gând şi atenţie la detalii: Nenorocitul, cum să-i zică la biata femeie „it”? (În engleză, „it” e strict pentru obiecte. Fiinţele care se pot încadra la masculin sau feminin beneficiază de pronume personale mai de soi). Discuţia se termină fără să (mi) se aprindă lumina…până când una dintre fete mă lămureşte. „Tu nu ştii că tipul e gay? Are S-O-Ţ, cu el urmează să facă nunta…” Am râs amândouă, deşi al meu nu era chiar râsul cel de toate zilele. Dar nimeni nu ş-ai dat seama de asta, căci, desigur, ne-am cunoscut recent.

Gândurile păcătoase împotriva unui bărbat nevinovat! Iată un subiect de râsul lumii, al cărui personaj principal nu credeam că aş putea fi vreodată. Fiindcă, în lumea mea, nu exista „bărbat nevinovat”…

Deci, ca norocul că nu pot fi în seara asta prezentă la spectacolul de stand up comedy de la Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Deşi, dumneavoastră mă cunoaşteţi demult şi nu chiar puteţi crede aşa ceva… Dar poate aveţi mai mult curaj şi mai puţin drum decât mine, plus chef de o porţie de râs. Grand Cinema Digiplex a pornit o serie de spectacole de acest gen, al cărui fan mărturisesc că sunt. În seara asta şi-n fiecare luni până pe 19 decembrie prestează copiii ăştia. Cred că v-ar plăcea de ei. Dar v-ar trebui nişte curaj înainte…

Nu e vreun rimmel şi nici vreun ruj de marcă (deşi cred că cel corai de la Givenchy a fost un Moment), nici vreo carte din care să fi învăţat ceva. Nu e vreo schemă isteaţă ori ieşită din comun, cum v-aţi fi aşteptat de la mine, nici măcar ceva original. Ci e smartphone-ul meu, ăla care a apărut în viaţa mea la o superofertă de nerefuzat (altfel, aş fi fost prea puţin snoabă, dacă pot să zic aşa, să dau banii pe care-i face, tocmai pentru că nu ştiam ce-i poate pielea!) şi într-un moment când eram la capătul puterilor, picioarelor şi nervilor din dotare.

Se face că mergeam la facultate, între ore, mai fugeam şi la redacţie, iar acasă mă aştepta încă un part time job. Aveam un notebook cu conexiune la internet (pe care l-am botezat Lapi), dar care era prea greu printre halate, greu, chiar şi la cele doar 2 kg ale sale. Mailurile de la clienţi nu aşteptau după mine, nici după pacient să scuipe, Lapi îşi dădea silinţa, dar eu simţeam că-mi dau duhul dacă o mai ţin aşa. Atunci, mama a venit (din nou) cu o propunere: un iPhone. De fapt, la momentul ăla era deja o soluţie. Care realmente mi-a rezolvat drumuri, mi-a câştigat timp, mi-a eliberat tensiuni . Dintr-o dată, puteam să mă concentrez la ce se zice pe la şcoală! Cine crede că numai masaj în tălpi nu face să afle că, pentru mine, făcea cam echivalentul la asta. Acum, nu îl mai folosesc la maxima lui capacitate. Dar mi-e drag, ca acel singur prieten care ţi-a sărit în ajutor când ai avut mai mare nevoie. Şi îl port şi aici mereu după mine, deşi are o carcasă de un kitsch pe care doar eu l-aş tolera (să zicem numai atât: e cu fluturaşi), deşi aproape nimeni nu mă mai sună.

Micuţul Lapi. E un notebook de 10.1″, cam cât un caiet de clasa-ntâi. L-am primit demult, de un Crăciun frumos, ca un răsfăţ, nu ca o necesitate. Şi m-am bucurat de el ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta. Doar că atunci când predecesorul său m-a lăsat, Lapi a primit tastatură mare şi-un monitor hiperbolic, de m-a servit până în frumoasa zi de astăzi. Numele îi vine dintr-o seară, când o prietenă a rămas la mine şi, după psihoterapii experimentale, am zis să ne uităm şi noi la o non-comedie-romantică. Şi Lapi a venit cu noi în pat. Aşa, singurel şi dezbrăcat de exagerările diagonalelor LCD, fără fire ori alte încorsetări. Marina a adormit urgent, ca eu să pot plâng în linişte şi mizerie la Frumoasa Veneţiană. Deşi îl vedeam a nu-ştiu-câta oară. (Da, mai nou, plâng ca descreierata la filme, şi nu o luaţi ca insultă. O fi vârsta? Ultimul a fost ăla cu gemenele cu părinţi divorţaţi, care se întâlnesc întâmplător într-o tabără şi schimbă rolurile. M-am dilit.)

———–

Acest articol a fost scris ca parte din campania pentru Smart BCR, o ofertă de refinanţare, care se obţine simplu şi gratuit. Ca un apropo faţă de obiectele SMART din viaţa noastră: vedeţi oferta. S-ar putea să facă muuuulte pentru dumneavoastră, deşi aparent nici n-aţi avea nevoie. La fel ca mine, când l-am avut pe Lapi la-nceput. Sau când nu l-am vrut pe iPhone şi nici nu îmi imaginam ce pot micuţii ăştia doi.

Şi fiindcă BCR începe nu numai să vorbească, ci să şi asculte, haideţi să ne spunem ofurile şi să o facem organizat :

În numele BCR, vă mulţumesc.

foto

Aşa cum promiteam, am fost să dovedim Crediteria, să ne facem de cap culinariceşte şi bancariceşte vorbind. Ce s-a întâmplat propriu-zis, când aduni două blonde şi o echipă de filmare, vedeţi în cele ce urmează.

Sperăm că nu ne-am făcut prea tare de râs. Ne-a dat de gol pasiunea pentru … tort. 😉

p.s. Şi mulţumesc BabyRacy pentru răbdarea de a mă fi suportat şi în faţa camerei de filmat şi pentru zâmbetul nedisimulat pe care l-a afişat pe toată perioada tragerii. De duble, evident.

Datorită unor evenimente care s-au înghesuit pe metru pătrat al timpului unui blogger conştiincios (şi al unui proaspăt absolvent cu bagaje de făcut, bunici de vizitat, etc), n-am putut participa la deschiderea oficială a cinematografului din Băneasa. Şi nu zic întâmplător „datorită”, ci fiindcă astfel am avut parte de un tur al bloggerului preaocupat, un tur privat, personalizat şi restrâns. Iar eu sunt din tabăra celor care votează întotdeauna pentru grupuri restrânse, că astfel te implici mai mult. În mase te pierzi, la fel ca toţi ceilalţi.

O mână de bloggeri într-o imensitate de Grand Cinema Digiplex la Băneasa. Am văzut una din sălile VIP: canapele de piele, locuri puţine (vreo 30) şi chelnăr personal, care îţi aduce ce mai doreşte şi ce mai pofteşte spectatorul, adică tu, fix la botu’ calului. Păcat că nu poate merge şi la toaletă pentru tine. În sala asta, rula deja ceva film,aşa că doar am aruncat discret un ochi. Înauntru era un tip. Singur. Se uita la film şi ronţăia la floricele. Într-o primă fază mi s-a părut deprimant, apoi a început să-mi placă ideea. Eu am fost singură la un concert, unde o grasă şi o urâtă se uita (nu erau două, ci aceeaşi) sfidător la mine, că ea era cu urâtul ei, iar eu eram mult mai drăguţă. Cred că aroganţele astea în deplină singurătate au final fericit cu condiţia de a se consuma în lux. Pe probatelea. Aţi fost vreodată singuri la film?

Sălile ULTRA. Monumentale, să zic aşa. 500 de locuri ca 500 de locuri, dar un ecran de 26,1 m lungime! Şi, când după film, mă întâlnesc cu două prietene bune şi le spun magicul număr, 26,1, bruneta mă întreabă: „Şi asta e mult?” Corect. Poate nu aţi ştiut, dar femeile nu deţin un sistem funcţional al aprecierilor şi aproximărilor. Adică, există unul, însă prea rar corespunde cu realitatea. „Un ecran clasic cam câţi metri are, ca să facem o comparaţie cu dihania.” Corect, din nou. Femeile funcţionează apreciativ cel mai bine în sisteme comparative: Gigel ăsta mă plimbă cu metroul, Gigel de dinainte avea limuzină. Cam aşa şi cu ecranele astea. Nu că ar conta foarte mult: dacă băiatul te ştie face să râzi, o poate face la fel de bine în staţie la Unirii sau într-un Mercedes E Klasse. La fel şi cu cinematograful: dacă-i o comedie bună, te umflă hohotele chiar şi atunci când te doare gâtul de la spătare incomode. Ideal e să le ai pe toate, evident. Şi comedii reuşite, şi scaune ergonomice. Şi băieţi buni, dar şi frumoşi, deştepţi şi cu bani. Ei, nu taţii, unchii ori strămoşii lor. La deşteptăciune şi frumuseţe mă refer, cu toate că nici la astea n-ai vreo garanţie în ceea ce priveşte moştenirea. Cea genetică, evident.

Noi ne-am uitat la Johnny English Reborn. Iar băiatul ăsta, Mr Bean, m-a făcut să râd, deşi n-a fost niciodată genul meu. Dovadă că detaliile precum cinematograf, spătar, staţie de metrou sau limuzină au oareşce influenţă asupra percepţiei feminine.  Ceea ce nu credeam despre mine, sincer vă spun.

Funny facts:

• Scaunul meu se dădea pe spate doar dacă te lăsai pe el mai cu presiune, ceea ce eu, la un metru şi-un zâmbet, nu prea reuşeam. Şi mereu se plia la loc cu mine înăuntru. Râdeam cu Sana (care avea aceeaşi problemă cu scaunul, nu cu înălţimea) şi spuneam că, dacă ai 100 de kilograme, precis stai mai comod. Aşa că ne-am pus pe treabă şi-am topit popcornul din pungă.
• Sistemul ăla sonor fabulos, pentru mine, funcţiona ca invitaţie la un chef, nicidecum la film. Se aude excepţional. L-aş fi luat acasă.
• La intrare, erau expuse 2 modele de scaune: cele normale şi cele premium. Bun marketing! Ca să vadă omul ce-şi „aşterne” la casa de bilete, ca să stea cât mai comod la film.
• Băuturile nu există decât în variante mari, foarte mari şi gigantice. Pe sistemul american, unde noţiunea de „small” a fost eradicată din conştiinţa universală. Vorba Andreei Pătraşcu: „dacă beau toată aia, ies de două ori la toaletă.”
• 10 lei apa plată. Which is not funny.

În concluzie, nu vă recomand filmul (deşi miserupismul eroului e atât de bine realizat, încât am râs ţinându-ne de burtă. Zici că e un ardelean trimis la război, dar el e ardelean înainte de toate. La final de aventură, English nu avea nici măcar o cută la costum. Deşi îi şifonase pe mulţi în luptele sale…), dar vă recomand Grand Cinema Digiplex. Însă nu înţelegeţi că promovez limuzina şi nu metroul. Sufletul contează. Restul se poate cumpăra.