Când eram în Marea Britanie, am avut o pacientă româncă foarte simpatică și vorbăreață. Ne-am și împrietenit ulterior. Tipa avea o fetiță de vreo 6 ani pe vremea aia, despre care îmi povestea la fiecare vizită. Cât de grozav e copilul, cum a învățat singură să scrie și să citească în 2 limbi la 4 ani.
Am crezut că fabulează.
Săptămâna trecută am avut live cu un chef celebru despre ce mai mâncăm. A fost un succes teribil, energie bună, poftă de mâncare și multe mame disperate că nu mai știu ce să facă de mâncare. S-au pus tot felul de întrebări, am aflat lucruri interesante și am întrebat mamele ce-au mâncat în dimineața respectivă.
Sincer, mă așteptam ca 80% să răspundă așa:
Hai să lămurim de la început treaba și să vorbim corect, ca să nu ne doară ochii și mintea:
E greșit să spui ”copilul are fren”. Toată lumea are fren.
Fundul. Pulpițele. Degetele de la picioare. Încheietura mâinii. Crețele gâtului.
Obrajii.
Am luat decizia de a trimite copilul cel mare la grădiniță, după ce-am întors situația pe toate părțile cu soțul meu. Înțeleg perfect emoția și greutatea din spatele unei astfel de hotărâri și nu cred că există răspuns corect sau greșit.
Multe boli te lovesc de nicăieri și când ți-e lumea mai dragă. Când ai 30 de ani, ești în floarea vârstei și încă ai senzația aia ciudată că nimic nu ți se poate întâmpla. Sau că nu ție. Ai auzit, sigur că da, de tot felul de boli. Doar că ele mereu se întâmplă altcuiva.
