Noi am zburat la Sibiu și weekend-ul ăsta, ne-au cam ajuns căldurile din București. Nu mă plâng, am aer condiționat acum și, vorba lui H, cred că-l mai oprim la toamnă!
Sibiul însă s-a făcut mare.
Categoria: o blonda in lume (Pagina 10 din 33)
Prietenii mei de pe facebook au vazut weekendul asta o invazie de poze, colaje si multe selfie-uri. Unele mai deocheate ca altele. Creditul nu-mi apartine, singurul meu merit fiind acela de a nu-mi fi inchis ochii chiar de fiecare data cand blitzul se declansa.
Povestea e simpla si banala, doar finalul e ca-n povesti, ca la surprize-surprize, regia fiind semnata de Univers. Univers, care in ultima vreme mi-a scos in cale suflete din trecut, cu care m-am jucat mult intr-o vreme. In cel mai pur si curat sens al jocului. Si de care am uitat intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin ortodox.
Asadar, am planuit acest weekend la Amsterdam impreuna cu o prietena (cunoscuta recent, mai mult datorita nuntilor noastre care se apropie si a faptului ca parintii mei cu socrii ei sunt prieteni buni si a faptului ca ea e o draguta si imi face placere sa vorbim. Cam in fiecare dimineata cand eu imi beau cafeaua si ea e in tren spre scoala sau birou.) Adevarul dincolo de bloguri e ca, de fapt, nu prea o cunosteam, am baut o singura cafea pe repede-nainte la Sibiu mai demult. Si atat. Desi ne-am dorit si programat mai multe. Si, recunosc, mi-a trecut prin cap: Miruno, de tu vrei la cafele si ea vrea sa te alerge prin parc ori muzee, ai boxat-o original.
Ideea e ca miresica mea avea o colega de facultate si buna prietena in Amsterdam. A ei, ca sa fie clar. Eu n-o cunosteam deloc, deci cotele ingrijorarii cresteau. Asta mica, miresica, m-a luat cu ea la prietena ei. Pe mine, pe care nici nu ma cunostea decat de la cafeaua aia si din ce povesti ii mai turnam eu dimineata… Drept e ca am cam socat-o cand i-am spus ca prefer Gil DObrica in loc de trance, dar asta e alta poveste. Intr-un final, am ajuns sa si stam la prietena ei si a fost una dintre cele mai bune decizii ale anului.
What happens in Amsterdam stays in Amsterdam, deci n-o sa dau din casa. Ce vreau sa spun e ca m-am simtit atat de bine la fata asta acasa, pe care nici n-o cunosteam, de ziceai ca m-am dus acasa! De;i, de cum am vazut-o, sentimentul era ca o cunosc demult (Insa cum SIbiul e mic, am zis ca precis ne-am petrecut liceul prin aceleasi cluburi sau discoteci)…
Ne-a asteptat cu flori la gara, exact cum ma asteapta mama de fiecare data. Si s-a bucurat sincer ca eram acolo, nici o clipa n-am simtit c-o deranjam, ca e obosita, ca s-a enervat. Desi stiu precis cat era de obosita (saptamana trecuta cred ca a fost o nebunie europeana in aer, s-a extins si pe insula, eu nu mai vreau asa ceva!) si cat sunt eu de mocaita pana ma hotarasc cu ce ma imbrac 😛
Ne-a dus la un festival pe plaja, ne-a organizat un joc gen treasure hunt prin Amsterdam, ne-a plimbat cu masina-n lung si-n lat, a pus mese, a facut paturi, tot tacamul. Ne-a facut la poze de nici daca luam un fotograf platit nu le facea cu atata drag si atat de multe. “Pentru voi, tu, fetelor!” :)) Ne-am imprietenit imediat, o chimie perfecta.
Si ca sa vezi, in ultima zi, mergem la sora ei in vizita, unde era si mama lor. Cand am vazut-o pe doamna, mi-am amintit: FUSESERAM LA ACEESI GRADINITA, pe Milea, la tanti Marcela!!! Si nu numai atat, ci eram si prietene bune, ea si-a amintit ca aveam casa pe colt si a venit la ziua mea, eu mi-am amintit cum aveam paduchi o data si eram suparata ca nu ma lasau sa ma joc cu ea :)))
A fost emotionant, ca un semn bun ca viata ne pregateste surprize frumoase de unde si cand ne asteptam mai putin. Vedeti, Ralucelor, trebuie sa credem si noi putin mai mult. Soarele e acolo, chiar si cand pe cer se vad doar norii. 😉
M-am simtit minunat, a fost un weekend pe care-l voi tine minte toata viata. Iar asta nu datorita Amsterdam-ului, ci datorita oamenilor buni care m-au dus si pastrat cateva zile acolo. Hidratata si cafelita, pozata si fericita.
credit foto: Raluca1
Tot în Barcelona!
Partea turistică o vizitaserăm deja, acum era vremea de pierdut vremea la soare, de cafelit până-până şi de odihnit oase muncite din ianuarie până-n prezent.
Poate mai ţineţi minte articolul de anul trecut, în care scriam că am găsit cazare ieftină în Barcelona prin airbnb. Norocul nostru, la nişte români! Georgia şi Iulian. Ne-am potrivit bine la poveşti şi am păstrat legătură, iar Georgia ne-a invitat să le vedem noul apartament, noua ei freză şi aceleaşi cearcăne de la învăţat.
———————————
Prima cafeleală, într-una din pieţele mele preferate.
———————————
Apartamentul cel nou e în acelaşi bloc cu cel vechi (foarte aproape de Rambla, poate la vreo 5 minute), doar la altă scară, pe partea cealaltă. Şmecheria e că nu mai dă la stradă, ci la curtea interioară şi e mult mai multă linişte. Plus, are ditamai balconul. Trăiască dimineţile şi cafeaua! Iar ei mai au acum un al doilea apartament în Barceloneta, astfel încât îl pot închiria pe ăsta din centru cu totul. Îmi ziceau că sunt mulţi turişti francezi care vin câte 2 familii şi închiriază amândouă camerele. Le convine că au loc de parcare, bucătărie, 2 băi, totul la-ndemână.
———————————
-ăştia micii de jos suntem noi :)
flori şi soare :)
am şi mers, nu numai am băut. Aici dovada!
În Barcelona, la orice colţ, găseşti câte-o poveste. Oare pe cine-aştepta trandafirul ăla? Sau oare de cine a fost abandonat? Şi de ce. ---------------------------------------
Detalii despre apartamentul din centru: 2 dormitoare, o sufragerie, 2 băi, bucătărie complet utilată. Inclusiv cu pahare de vin roşu 😉 Georgia şi Iulian ne-au lăsat cheile şi tot apartamentul pe mână preţ de 3 nopţi întregi! Curăţenie impecabilă, prosoape, gel de duş etc am găsit acolo.
Toate pozele apartamentului le găsiţi aici.
Mai puţin balconul, pe care l-am fotografiat eu:
Şi bileţelul ăsta, lipit pe un sertar:
Eu am împrumutat puţină cremă cu factor de protecţie,
mulţumesc, am mai lăsat şi altor blonde uituce! ---------------------------------
Pe Georgia şi Iulian îi puteţi contacta fie prin airbnb, fie direct. Cică direct e mai simplu şi mai ieftin (se scuteşte acea taxă de garanţie şi curăţenie).
simon_georgia@yahoo.com
mobil 0034 640317727 (are whatsupp) . Spuneţi-le că ştiţi de la mine. Doar spuneţi-le din timp, fiindcă vine sezonul şi sezonul aduce turişti organizaţi din timp. Deci sunaţi nu chiar cu o săptămână înainte… Puteţi închiria o cameră sau pe amândouă. La preţ ieşiţi foarte bine; un hotel în zona aia e cel puţin dublu ca preţ.
Later edtit: Pentru a evita orice confuzie, detalii despre inchirierea unei singure camere gasiti aici, daca vreti tot apartamentul, click aici.
———————————
Iar, în final, din culise: un selfie de la concertul din Palau de la Musica:
Horaţiu, Miruna, Iulian. Şi-acum, să curgă RT-urile! :)))
(Georgia a primit poza asta în timp ce era conştiincioasă, la bibliotecă, la capitolul cardiologie. Aşa că, gata, acum musai să iei 10!)
Mai întâi să zic noroc că “a fost”, fiindcă era cât pe ce “să fie” fără noi. Niciodată nu ne mai facem planuri pentru vineri după-masa, deoarece niciodată nu ştii cum cade vreun nefericit în freză, pe care freză tocmai jumătate din noi tre’ s-o repare, de zici că s-au terminat medicii-n oraşu’ ăsta.
În fine, am ajuns. Cu nervi şi greutate (pe drum, am stat vreo 40 km în fundul unuia care mergea cu 10 mile/oră, am crezut că turbez! Cred că în ţara asta a autostrăzilor, depăşirea pe şosea cu o singură bandă pe sens nu se predă la şcoala de şoferi.).
Ne-am relaxat imediat, de parcă noi eram în concediu deja de-o săptămână. Surpriza de la intrare a fost -cum spuneam şi pe facebook- numărul mare de reprezentanţi ai vârstei a treia şi a patra. Aducea a secţia de geriatrie în zilele ei bune. Oameni în cărucioare cu rotile. Oameni care-au chelit deja de vreo 2 decenii. Bastoane, cârje şi proteze. Ba am văzut şi doi cu fir din ăla de oxigen pe la nas şi cu tubul în spinare. Unde m-ai adus, Miruno, evident, mi-am auzit nişte miştouri înainte de spectacol.
Fiindcă nu a fost doar un concert, ci un adevărat spectacol. Andre Rieu şi-a făcut intrarea ca întotdeauna, din public, cu pletele în vânt şi orchestra după el. Subţire şi degajat, tipul nu mai e demult doar un violonist, ci e şi un showman aşa cum i se spune lui Brenciu pe la noi. Comparaţia nu există, deci nu vă impacientaţi. Nivelul e cu totul altul. E şi comedian, şi actor, şi romantic, şi veşnic îndrăgostit de valsurile lui Strauss.
Cu mult umor Andre Rieu aseară. Ori aşa o fi în fiecare seară, habar n-am, e prima oară când îl văd. Însă nu numai a cântat la vioară, ci a şi spus glume şi poveşti. Prezenta fiecare melodie şi interacţiona cu publicul excepţional. Plus, jocuri de lumini, costume impecabile, tenori ca-n filme şi nişte expresii faciale incredibile. De zici că-i jucau şi trăsăturile pe acorduri de vioară.
Cele mai frumoase momente:
Înainte de Dunărea Albastră a zis că, de obicei, peste tot pe unde a fost în lume, la piesa asta lumea sare de pe scaune şi începe să valseze. Da’ mai ţineţi mine cum ziceam că media vârstei publicului era undeva pe la 60? Na, imaginaţi-vă octogenarii mei puşi la 4 ace, luându-şi consoartele la vals. Pentru unii sunt sigură că nu s-a mai întâmplat să danseze secolul ăsta, pentru alţii nu s-au mai întâmplat lucruri din pleistocen încoace. Doamne, cât erau de drăguţi. Am văzut un cuplu de bătrânei, care nu ştiu cum au primit dezlegare de la medic să părăsească patul, el era cu cârjele-ntr-o mână şi cu doamna, în cealaltă. Se ţineau în braţe pe ritm de Strauss. Şi erau fericiţi şi împreună. Iar atunci, acolo, pentru o clipă, am simţit că muzica a învins timpul şi biologia şi genunchii care se strică. Muzica i-a reconectat la cei care erau odată, fericiţi şi împreună şi atât.
Să m-aduci şi pe mine la 80 de ani la un concert din ăsta, i-am şoptit romantic. La care, normal, în loc să-mi răspundă mieros, mi-a zis că va fi cam greu să mergem la Rieu! Că na… (Bună gluma, prost momentul. Omul e din ’49, să-i dea Dumnezeu sănătate. Şi nouă tot aşa.)
Al doilea cel mai frumos moment a fost când a cântat fata asta din Africa de Sud, Kimmy Skota, o piesă dedicată lui Nelson Mandela: “My African Dream”. La final, i s-au alăturat alte două voci decât cele din clip, iar combinaţia a fost mult mai reuşită. Piele de găină peste toată pielea din sală. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi şi nouă tot aşa.
Şi a mai fost un moment, pe care nu-l încadrez nicăieri, ci vi-l spun doar aşa (de teamă să nu-l uit când mi-or fi cerurile mai înnorate.), cum mi-a rămas mie în minte şi în suflet. A zis că uneori e întrebat de oameni cum de nu i se face dor de acasă a lui din Olanda, când călătoreşte atâta în jurul lumii. Şi a zis că normal , i se face şi lui dor, dar că şi-a dat seama cum datorită acestui “acasă” şi poate călători. Fiindcă ştii că ai un loc numit “acasă” unde te poţi întoarce oricând şi pământul te va primi, un loc unde toată lumea te cunoaşte. Că de asta poţi călători, fiindcă ai unde te întoarce.
Când ne-am întors din concediu, am nimerit în avion printre un grup de tineri turiști octogenari. Ziceai că-i secția de geriatrie. Cu multă admirație i-am observat încă din aeroport. “Așa o să ajungem și noi când creștem mari, iubitule.”
Nu mi-am terminat bine propoziția, că l-a și trăznit pe unul tușitul. Ca un preludiu a ceea ce a fost unul dintre cele mai strănutate, tușite, mucoase drumuri din viața mea. Când au dat aia cu spray-ul anti-țânțari înainte de decolare, încă mai trăgeam speranțe de mai bine. Mă gândeam că am o șansă ca insecticidul ăla să-i dea ucisa virusului care se îmbarcase la bord. Și care se manifesta în toată gloria. Cât m-am înșelat!
Până la urmă am adormit, apoi m-am trezit (tuşea unul, normal). Apoi am adormit la loc, iar m-am trezit (râdea baba din spatele meu la probabil cea mai lungă comedie produsă și difuzată de Air France, dar râdea cu un râs de ziceai că ea are 150 de kg și ceafa lată). Și tot așa. Mai mult de nervi îmi sărea somnul.
Eu nu știu ce să cred despre de câte ori poate strănuta omul pe oră. Fizic vreau să zic, ce capacitate umană documentată există. Sau cât poate tuși în 9 ore trecute fix, că atâta am fost în aer. Mai ales la 80 de ani!!! Deși poate vârstă e doar o întâmplare. Ori un avantaj, că ai antrenament.
Ați pățit și dv ceva asemănător? Haideţi să (ne) râdem la niște povești din astea, care-au fost horror la vremea lor. Haaaapciu!
De la câteva grade peste 20, doar cât să nu-i transpire omului mustața, din spatele unui espresso lung, pe o terasă de la malul mării, vă scriu cât să vă spun că-i bine, dar tare bine mai e să te bucuri de soare când tot restul lumii se pregătește de Crăciun. În câtva ore ne urcăm în cel mai mare avion din lume, care ne va transporta direct înapoi la realitate, cu escală prin Paris.
Ieri, atâta am stat în apă, că mi s-au încrețit buricele degetelor ca atunci când eram mică. Mai știți? Din geantă, mi se vede înghesuită geaca de fâș, care în momentul ăsta mi se pare cea mai stupidă invenție. Normal, în nici 24 de ore o să mă răzgândesc urgent. E profund ciudat și tulburător să vezi cum se schimbă vremuri și temperaturi, stări de spirit și odihneli necafelite. Cum îți cumperi lipsa de griji în câteva zile departe de toate și cum le culegi înapoi-pachet, de parcă nici n-ai fi plecat vreodată.
Am fost Încă sunt pe malul Mării Caraibilor, în Cancunul cel tânăr și deloc umbrit.
A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe și nu vă imaginați doar stat cu burta la soare și bălăcit leneș, că după prima zi, noi ne-am plictisit ori doi. După care-a început distracția. Și vă povestesc într-un alt articol câte poți face, cât e de orientat spre turism și aventură Mexicul ăsta aici și cât de bine te poți simți chiar și ca blondă care nu bea tequilla!
Pentru prima oară, după nu mai știu cât, m-a luat un dor de scris, dar un dor din ăla, de zici că eu aș putea salva lumea amețind niște cuvinte pe un ecran. Iar între noi fie vorba, au fost momente când (mi-)am salvat lumea doar în cuvintele mele. Așa să știe toți cei care se uită și râd fără să-nțeleagă cum alții se bucură pe niște taste. Fără tequilla.
