Oameni prea buni ca sa fie adevarati

Prietenii mei de pe facebook au vazut weekendul asta o invazie de poze, colaje si multe selfie-uri. Unele mai deocheate ca altele. Creditul nu-mi apartine, singurul meu merit fiind acela de a nu-mi fi inchis ochii chiar de fiecare data cand blitzul se declansa.

Povestea e simpla si banala, doar finalul e ca-n povesti, ca la surprize-surprize, regia fiind semnata de Univers. Univers, care in ultima vreme mi-a scos in cale suflete din trecut, cu care m-am jucat mult intr-o vreme. In cel mai pur si curat sens al jocului. Si de care am uitat intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin ortodox.

Asadar, am planuit acest weekend la Amsterdam impreuna cu o prietena (cunoscuta recent, mai mult datorita nuntilor noastre care se apropie si a faptului ca parintii mei cu socrii ei sunt prieteni buni si a faptului ca ea e o draguta si imi face placere sa vorbim. Cam in fiecare dimineata cand eu imi beau cafeaua si ea e in tren spre scoala sau birou.) Adevarul dincolo de bloguri e ca, de fapt, nu prea o cunosteam, am baut o singura cafea pe repede-nainte la Sibiu mai demult. Si atat. Desi ne-am dorit si programat mai multe. Si, recunosc, mi-a trecut prin cap: Miruno, de tu vrei la cafele si ea vrea sa te alerge prin parc ori muzee, ai boxat-o original.

Ideea e ca miresica mea avea o colega de facultate si buna prietena in Amsterdam. A ei, ca sa fie clar. Eu n-o cunosteam deloc, deci cotele ingrijorarii cresteau. Asta mica, miresica, m-a luat cu ea la prietena ei. Pe mine, pe care nici nu ma cunostea decat de la cafeaua aia si din ce povesti ii mai turnam eu dimineata… Drept e ca am cam socat-o cand i-am spus ca prefer Gil DObrica in loc de trance, dar asta e alta poveste. Intr-un final, am ajuns sa si stam la prietena ei si a fost una dintre cele mai bune decizii ale anului.

What happens in Amsterdam stays in Amsterdam, deci n-o sa dau din casa. Ce vreau sa spun e ca m-am simtit atat de bine la fata asta acasa, pe care nici n-o cunosteam, de ziceai ca m-am dus acasa! De;i, de cum am vazut-o, sentimentul era ca o cunosc demult (Insa cum SIbiul e mic, am zis ca precis ne-am petrecut liceul prin aceleasi cluburi sau discoteci)…

Ne-a asteptat cu flori la gara, exact cum ma asteapta mama de fiecare data. Si s-a bucurat sincer ca eram acolo, nici o clipa n-am simtit c-o deranjam, ca e obosita, ca s-a enervat. Desi stiu precis cat era de obosita (saptamana trecuta cred ca a fost o nebunie europeana in aer, s-a extins si pe insula, eu nu mai vreau asa ceva!) si cat sunt eu de mocaita pana ma hotarasc cu ce ma imbrac 😛

Ne-a dus la un festival pe plaja, ne-a organizat un joc gen treasure hunt prin Amsterdam, ne-a plimbat cu masina-n lung si-n lat, a pus mese, a facut paturi, tot tacamul. Ne-a facut la poze de nici daca luam un fotograf platit nu le facea cu atata drag si atat de multe. “Pentru voi, tu, fetelor!” :)) Ne-am imprietenit imediat, o chimie perfecta.

Si ca sa vezi, in ultima zi, mergem la sora ei in vizita, unde era si mama lor. Cand am vazut-o pe doamna, mi-am amintit: FUSESERAM LA ACEESI GRADINITA, pe Milea, la tanti Marcela!!! Si nu numai atat, ci eram si prietene bune, ea si-a amintit ca aveam casa pe colt si a venit la ziua mea, eu mi-am amintit cum aveam paduchi o data si eram suparata ca nu ma lasau sa ma joc cu ea :)))

A fost emotionant, ca un semn bun ca viata ne pregateste surprize frumoase de unde si cand ne asteptam mai putin. Vedeti, Ralucelor, trebuie sa credem si noi putin mai mult. Soarele e acolo, chiar si cand pe cer se vad doar norii. 😉

M-am simtit minunat, a fost un weekend pe care-l voi tine minte toata viata. Iar asta nu datorita Amsterdam-ului, ci datorita oamenilor buni care m-au dus si pastrat cateva zile acolo. Hidratata si cafelita, pozata si fericita.

credit foto: Raluca1