Categoria: miliCuvinte de iubire (Pagina 2 din 3)

Depindem de oamenii buni

“Când te duci într-o ţară străină şi nu ştii limba e tot un soi de dizabilitate, dar cu oamenii buni te înţelegi până la urmă. Aşa e şi cu copiii cu dizabilităţi. Au nevoie de oameni buni.” 

Asta-mi scria Ligia într-un schimb de emailuri despre campania UNICEF “Priveşte întâi copilul! Priveşte-mă! Sunt un copil, nu o dizabilitate!Voia, probabil, să mă facă să empatizez. Şi reuşea. Deşi nu cred că te poţi pune în locul cuiva cu dizabilitate sau în locul părintelui său oricât de antrenată ţi-ar fi imaginaţia. Dar asta nu e o scuză pentru a ignora subiectul.

Continuare

Oare cât de repede poate un cuplu tânăr îmbătrâni?

“Chiar şi cele mai reuşite căsnicii au momentele lor dificile. Atât de dificile, încât eşti tentat să renunţi. Dar n-o face. Rezistă. Căci va veni un alt moment, când veţi privi în urmă şi totul va părea ca un preludiu la ceva mai profund decât ai visat vreodată.”

Citatul e din filmul Hope Springs, pe care vi-l recomand într-o pauză de Bruce Willis în cuplu. E vorba despre protagoniştii unei căsnicii de 31 de ani, aflaţi într-o mare încurcătură: atunci când copiii ţi-s mari, carierele puse la punct şi ratele plătite la bancă, nu mai ai planuri măreţe şi nici ţeluri îndepărtate, care să-ţi mănânce ficaţii şi să te facă să dormi weekendurile. Ai doar Momentul Prezent.

Aşa cred şi eu: Că atunci când am hotărât unde mâncăm şi ştim deja ce comandăm, atunci când discuţiile despre când băgăm la spălat şi cine se duce la poştă s-au terminat, abia atunci începe Iubirea. Cuplul. Magia. Prezentul.

Restul e administraţie, gestiune, contabilitate, rutină. Doar că magia aia musai să fie a naibii de bună, ca să-ţi poţi amesteca şosetele murdare în aceeaşi maşină de spălat.

Uitaţi-vă la film, indiferent câţi ani (ne)căsătoriţi aveţi.

Credeţi în semne?

Cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut

în toată viaţa mea.

Cineva mă iubeşte.

Iubire, medicină şi miracole (II)

O medicină concentrată asupra bolii

„Sir William Osler, strălucitul medic şi istoric al medicinii, a spus că evoluţia tuberculozei depinde mai mult de ceea ce se petrece în mintea pacientului, decât în plămânii lui.” Chestie pe care o poate confirma bunica mea, care la 19 ani s-a îmbolnăvit grav, după care şi-a revenit spectaculos (şi cu multă vitamina C şi calciu intravenos), când bunicul i-a spus că o aşteaptă să se facă bine. Şi, când colo, ne-am făcut noi!

„Îl parafraza pe Hipocrat, care spunea că preferă să ştie ce fel de persoană are o boala decât ce boală are o persoană. Louis Pasteur şi Claude Bernard, doi dintre titanii biologiei secolului al XIX-le, s-au contrazis toată viaţa pe tema factorului cel mai important al bolii: terenul- organismul uman- sau germenele? Pe patul de moarte, Pasteur a recunoscut că Bernard avea dreptate, declarând: „Este terenul.” Dar grijă, la ce zice Bruce Lipton în „Biologia credinţei”: el nu crede în genetică, ci în factorii de mediu. Ceea ce nu contrazice deloc teoriile, fiindcă „terenul” este în permanenţă influenţat de factorii de mediu. De asta, trebuie să înţelegem că Vindecarea nu se termină la bisturiu şi nici la pastilă. Ci acolo abia începe. Restul e de datoria pacientului să pună umărul, mintea şi inima în procesul de vindecare. Medicina ne poate ajuta să facem primul pas spre vindecare. Dar nu poate merge acolo în locul nostru.

„În ciuda intuiţiei acestor doctori eminenţi, medicina încă se concentrează asupra bolii, orientând-o astfel spre eşec. Practicienii încă acţionează de parcă bolile ar pune stăpânire pe oameni, în loc să înţeleagă că oamenii se îmbolnăvesc deoarece devin sensibili la „seminţele” bolilor, la care suntem expuşi cu toţii, în permanenţă. Deşi cei mai buni medici au ştiut dintotdeauna ce important e acest lucru, medicina în ansamblu i-a studiat rareori pe oamenii care nu se îmbolnăvesc. Majoritatea doctorilor nu prea iau în considerare modul în care atitudinea faţă de viaţă a pacientului influenţează durata şi calitatea acelei vieţi.”

Eu am mai spus asta şi o repet: haideţi să-i studiem şi pe cei sănătoşi, nu numai pe cei bolnavi! Să vedem ce îi ţine pe ei în felul ăsta: sănătoşi. Oare nu aşa am început să bănuim efectele pozitive ale acizilor graşi Omega 3&Omega 6 în raportul acela ideal? Oare nu uitându-ne cu o sprânceană ridicată la meniurile pline de grăsime ale eschimoşilor ne-am întrebat cum de ei stau atât de „rar” la capitolul infarct miocardic şi colesterol crescut?

Normal, excepţiile nu fac statisticile în medicină. Dar statisticile nu ne ajută prea mult, în schimb excepţiile le-aş studia pe toate părţile! Dacă cineva a reuşit să învingă o boală, păi atâta l-aş descoase, până aş afla cum a făcut. Fiindcă precis o poate face şi al doilea. Îmi amintesc de un caz citit în cartea asta mai demult, apropo de tehnicile de vizualizare. Cică era un băieţel cu o tumoră cerebrală inoperabilă. Şi fiind aşa inoperabilă, părinţii au încercat tot felul de terapii alternative pentru copil. Această tehnică a vizualizării presupune să-ţi alegi o imagine vizuală, auditivă, oridecare, important e să o simţi foarte reală, prin care să-ţi imaginezi că boala e atacată cu ceva, de cineva…etc. Iar băieţelul ăsta, sub influenţa desenelor animate cu roboţi şi împuşcături, îşi imagina că nişte extratereştrii care se rotesc în jurul lui îi bombardează tumora, aflată într-o navă spaţială, capul său. Într-o zi, i-a spus tatălui că extratereştrii nu au mai găsit tumora. Ulterior, la un CT, s-a dovedit remisia tumorei inoperabile!

*Acest articol face parte dintr-o serie inspirată din cărţi care pot salva vieţi. Pe primul îl găsiţi aici.

 foto

 

 

Iubire, medicină şi miracole

Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă. „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.”

Continuare

Filme de plâns

Cred că o singură dată am plâns la un film. Şi asta, cu un singur ochi. Într-o demonstraţie a faptului că nu sunt lipsită de inimă, vreau să îmi testez limitele. Ceea ce vă invit şi pe dv să faceţi.

  1. The Pursuit of Happyness – Cred că ăsta e un film la care şi băieţii plâng.
  2. Awake – ăsta a fost primul cred. La care am plâns. O lacrimă din dreptul.
  3. Seven Pounds – dacă nu l-aţi văzut, e obligatoriu pe listă.
  4. Nights in Rodanthe – Atunci am înţeles eu că fiecare om ia la un moment dat o decizie: “Întotdeauna am vrut să fiu cel mai bun doctor. Nu cel mai bun tată, nu cel mai bun soţ. Doar cel mai bun doctor!” Şi că aceste decizii trebuie respectate la ceilalţi. De fapt, nu avem încotro. Da, cred că şi la ăsta am plâns.
  5. P.S. I Love You – trailerul e varză. Dar filmul merită. De văzut doar cu cel iubit alături. Altfel îţi vine să te arunci de la etaj.
  6. Sweet november – un clasic lacrimogen
  7. The notebook – Îmi amintesc o replică de-a lui, a bătrînului: Nu contează că ea nu-şi aminteşte. Important e că ştie el. ( Dar se poate să confund filmul.)

p.s. Pe Titanic nu l-am pus, că nu m-am putut concentra să plâng. E drept, eram printr-a 5-a…cu inima intactă. Dramele de iubire nu mă impresionau nici măcar în filme. Credeam că-s poveşti.

Şi încă două filme pe care urmează să le văd:

If only

Autumn în New York

Dacă mai aveţi, mai ziceţi. Producţia de lacrimi e în funcţie de cerere. La minut!

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 138 queries in 0.876 s