“Când te duci într-o ţară străină şi nu ştii limba e tot un soi de dizabilitate, dar cu oamenii buni te înţelegi până la urmă. Aşa e şi cu copiii cu dizabilităţi. Au nevoie de oameni buni.”
Asta-mi scria Ligia într-un schimb de emailuri despre campania UNICEF “Priveşte întâi copilul! Priveşte-mă! Sunt un copil, nu o dizabilitate!” Voia, probabil, să mă facă să empatizez. Şi reuşea. Deşi nu cred că te poţi pune în locul cuiva cu dizabilitate sau în locul părintelui său oricât de antrenată ţi-ar fi imaginaţia. Dar asta nu e o scuză pentru a ignora subiectul.
Nu vreau să fac articolul ăsta despre mine, deşi faptul că nu vorbesc aceeaşi engleză ca Regina este un fel de dizabilitate (deşi e puţin forţat, fiindcă aş putea schimba asta cu nişte lecţii de pronunţie sau o repatriere urgentă). Însă vreau să vă spun că e frapant numărul oamenilor cu dizabilităţi întâlniţi aici. Văzuţi pe stradă. Integraţi în societate. Pornind de la engleza pe care fiecare o vorbeşte-n ritmul lui, până la felul şi timpul în care se fiecare se poate mişca.
Spuneam şi-ntr-un articol trecut: dacă la noi nu îi vedem, nu înseamnă că ei nu există. Sau că n-au nevoie ca noi să fim buni.
Ceea ce-mi doresc atât pentru mine, cât şi pentru dumneavoastră e ca întotdeauna să depindem doar de oamenii buni.
Andreea D.
Foarte frumos spot-ul şi campania…însă mi-e greu să cred că se vor schimba atitudinile oamenilor astfel în cât copii cu dezABILITĂŢI să se bucure de viaţă aşa cum o fac toţi cei de vârsta lor şi toate astea pentru că România-i o ţară cu dezABILITĂŢI şi cu multe handicapuri.
copila blondă
Să fim serioşi, niciodată nu va fi egalitate. Dar asta nu înseamnă că nu merită să încercăm!
O fată
Articolul asta ma doare si ma bucura in acelasi timp, motive am destule da-s subiective si nu vreau sa vorbesc despre ele, sper ca pt copiii cu probleme sa se gaseasca oameni, macar de acum.
mo
http://www.youtube.com/watch?v=wNAcKYGwL9w