Zilele trecute anunţam pe facebook că urmează marea întâlnire. Că merg în oraş să mă întâlnesc cu Moş Crăciun. Ceea ce înseamnă o listă imaginară cu corespondenţi foarte reali din imediata mea apropiere şi familie, care au fost foarte cuminţi tot anul şi care aşteaptă ceva de la Moş.
Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii,
Mereu spun cu zâmbetul pe buze că viaţa mea se împarte în funcţie de anumite momente/evenimente/întâmplări. Astfel, avem
N-aş suporta să ştiu că acei cârlionţi vin de la permanent! 😛
NOI
Am un văr tare simpatic, ce are o şi mai simpatică prietenă/iubită/colegă de viaţă şi job, cu care are o afacere online, diverse conturi de mail şi parole împărtăşite. El fiind neam cu mine, foarte simpatic, după cum spuneam, şi cu vaste abilităţi de a face haz de necaz sau de propria persoană, adesea spune despre ei doi că sunt bicefali. //În cazul în care vărul respectiv citeşte acest articol, să afle că în repetate rânduri i-am invidiat sincer “necazul” şi mi-aş fi dat singurătatea pronumelui la persoana întâi pe orice făptură dornică să împartă o fiinţă cu mine.
Între timp, lucrurile s-au schimbat. De fapt, totul a început de la o nuntă de mai demult, la care am participat amândoi şi el şi eu, dar oarecum separat. Eu eram invitata miresei, el era din partea mirelui. Iar ca să fie -chipurile- mai simplu aşezatul la mese (mărturisesc că geometria în spaţiu nu a fost niciodată specialitatea mea, dar mă gândesc că n-o fi chirurgie pe creier!), eu eram trecută “+1”. Lângă numele lui. Cu scuzele de rigoare din partea miresei, nu şi din a mirelui sau a mamei lui, care probabil aşa catalogau orice femeie (înainte de a da naştere unui prunc cu puţă şi înainte de a şi-l însura cu fast, evident): un apendice în dreapta sau stânga bărbatului. Genul ăla de apendice care să-i spună “ţi s-a ridicat cravata, dragă” sau “ţi-a rămas sarmaua între dinţi” sau “vezi că ai şi salată pe masă, nu numai bere şi coniac“. Să zicem că scuzele au fost acceptate, dar niciodată uitate şi adesea date spre exemplu. Nimeni niciodată nu ar trebui să fie un plus unu!
De la o vreme şi mai apropiată în timp şi spaţiu, utilizarea pronumelui personal la persoana întâi plural devine aproape un tic verbal. NOI. Suntem întrebaţi o chestie şi răspundem în cor. Până şi mama zici că a început să-mi vorbească cu “dumneavoastră”: “o seară frumoasă s-aveţi!” Mulţumesc, eu şi multiplele mele personalităţi.
Noroc că forma verbală la persoana întâi e aceeaşi indiferent de număr (spui “am mers, am fost” şi dacă te referi numai la tine sau la amândoi), încât uneori mai şi ai impresia că vorbeşti doar despre tine. Noroc că n-avem aceleaşi gusturi la mâncare şi băutură, că până şi chelnării ar râde pe sub mustăţi.
Eah, vă daţi seama că glumesc. Dar, pentru o fată ca mine, care a trăit singură toată viaţa ei, am ajuns să mi se pară ciudat să spun “în faţa blocului nostru”, “priveliştea noastră” (raţele-s ale mele,da?!), “ne-am făcut de mâncare”, “ne-am uitat la film”, “am”, “vom“. Încă nu am învăţat să nu deschid doar eu uşile, să-mi primesc prioritatea ca o doamnă; nici măcar plasele nu le ştiu întotdeauna lăsa din mână. Mda, exerciţiul de-o viaţă nu se şterge-ntr-o lună!
Să nu ne confundăm, să nu ne pierdem individul, fiindcă vom ajunge să-l căutăm în alte relaţii. Să nu facem abuz de plural şi să nu credem că ştim deja ce va comanda celălalt la desert. Să nu uităm că avem un om alături, nu un retardat incompetent, care nu ştie nici pe unde s-o ia. E drept, bărbaţilor le ia mai mult şi mai greu să se orienteze. Dar niciodată să nu ai impresia ca femeie că îl poţi tu direcţiona. Tot ceea ce poţi face (iar asta doar cu cei mai deschişi la cap şi generoşi la IQ) este să îi arăţi nişte indicatoare. La dreapta, la stânga, înapoi. Stop, interzis, amendă. Tot înainte. Dar nu poţi face paşii în locul lui. Că de asta sunteţi doi într-o relaţie. Daca vrei să iei singură toate deciziile, fă-te domnişoară, de carieră, bătrână. Să nu traversăm limitele. Să nu începem să-i cumpărăm chiloţi şi şosete. Precis până la vârsta asta, făcea şi treaba asta cineva pentru el. Să nu speli vasele, dacă a promis el c-o va face. Deşi îi ia o săptămână şi ai nevoie de tigaia aia mică! Să nu mâncăm fiecare din farfuria celuilalt. Nu, nici măcar să nu gustăm. Dacă vrei şi tu supă de ciuperci, comandă-ţi. Fiecare cu farfuria, furculiţa şi salata lui. Să nu-l cărăm la ieşiri în oraş cu încă o grămadă de prietenele noastre drăguţe, isteţe şi cu simţul umorului. Dacă vrea gagici multe şi bune, măcar să-şi facă singur rost de ele! Eu cred că unirea celor doi într-o singură fiinţă -cum zice popa la slujbă sau Spice Girls în melodie– e ca şi când el ar vrea s-o ia spre centru şi tu vezi clar semnul de autostradă. E cu siguranţă direcţia greşită. Autostrăzile nu duc niciodată în centru şi, de obicei, oamenii se pierd pe drum tot încercând. Să vrei să îmbătrâneşti într-o singură fiinţă mi se pare de o rară prostie, dar inocentă oarecum. Şi deosebit de plictisitor. (Nu c-aş fi îmbătrânit de prea multe ori.) Dar îmi imaginez că, dacă tot vrei să fii unul, de ce ţi-ai mai lua pe cineva!
În fine, singura formă de noi acceptată în regatul acesta e în expresia “la noi acasă”. În rest, mă străduiesc să-i spun pe nume şi atunci când nu e prezent. “Horaţiu şi cu mine”. E mult mai frumos decât “noi”. Fiindcă nu poate fi altul decât Horaţiu lângă mine. E clar?
Când te uiţi la un astfel de moment, când asculţi o asemenea voce şi când transferi toată emoţia aia în viaţa ta, în patul tău şi-n inima ta, parcă începi să-ţi doreşti…
Nu laud voci, actori, poeţi şi nici măcar talente. Motivul pentru care mi-aş dori unul este acela că laud emoţii. Şi cum trebuie să fii o voce, un actor, un poet sau orice fel de talentat ca să faci piloerecţie în rândul muritorilor din public, da. Aş vrea şi eu să fiu nemuritoare pentru un moment.
Un weekend frumos s-aveţi. Şi mai puţin singur decât al meu.
…eu în cele câteva cafele pe care le beam zilnic de la o vreme cu prietenele mele. Viaţa e mult mai frumoasă chiar şi decât alergatul bezmetic pe tocuri de la o întâlnire la alta, chiar şi mai decât podurile peste Dâmboviţa în lumina apusului. Viaţa e mult mai frumoasă decât o lumânare parfumată sau patul de acasă. Mai frumoasă decât verdele crud al ierbii din curte şi Valea Oltului, care acum trebuie să fie o galerie de culori impresionante. Mi-e dor de Valea Oltului câteodată. Şi de florile mele de plastic din cea mai frumoasă maşină din lume. Mi-a trecut la un moment dat prin cap să spun cuiva „vin eu după tine”. Ca atunci când ţi-a fugit câinele, iar tu rămâi cu reflexul de a vrea să-i duci apă.
Viaţa e mai frumoasă decât un weekend întreg la Sibiu. În ultima vreme, era luxul meu maxim permis de un program semicorporatist şi semistudenţesc. Mult mai frumoasă decât perechile mele cu pantofi şi stiva de genţi. Aici am venit doar cu două, una roz şi alta nepotrivită. Mi-am luat tocurile pe drum, fiindcă în valiză doar adidaşii mai încăpeau. Le-am spintecat pielea. În faţă, vizibil, nu ştiu cum am reuşit. Imediat după ce-am ajuns aici, mi-am luat o altă pereche de tocuri cu nici 15lire, să-mi liniştesc aspiraţiile către înălţimi şi să-mi asigur măcar fizic ascensiunea. Nu le-am purtat niciodată.
Viaţa e mai frumoasă decât o plimbare cu barca în Herăstrău, mai frumoasă decât un Revelion la margine de oraş. Mai decât o plimbare pe străzile Clujului sau un weekend petrecut în doi. Ştiţi, adesea m-am întrebat ce ar putea fi mai frumos decât o dimineaţă împreună.
Fiecare dimineaţă împreună.
Când am plecat la Cluj la facultate şi veneam acasă o dată la două săptămâni, mi-am dat seama că e mult mai eficient să-mi dublez lucrurile din folosinţă, decât să mă trambalez regulat cu ele. Astfel, aveam o perie de păr la Cluj şi una în Sibiu, câte un şampon la fiecare domiciliu, lapte demachiant, chiloţi, şosete şi pijama. În felul ăsta, camera mea arăta de parcă n-aş fi plecat niciodată. Dulapurile nu le-am golit, nici măcar nu-i lăsam pe ai mei să ocupe vreun sertar. Îmi plăcea să ştiu că încă mi se face focu-n sobă şi se vorbeşte-n şoaptă sâmbăta de dimineaţă.
Când am plecat la Bucureşti şi drumurile de întoarcere s-au rărit, am fost eu cea care-a insistat să ia mama toate umeraşele rămase libere şi-am cedat perna preferată de bunăvoie. Când am plecat la Bucureşti, nu am dublat consumabilele (deja ar fi fost în pericol de expirare), ci sentimentul de “acasă”. Mă simţeam la fel de bine în ambele locuri, deşi în Sibiu baia a strălucit întotdeauna mai tare decât în Bucureşti. Şi cearşafurile miroseau mai bine, iar prosoapele nu erau niciodată gri, deşi poate nici măcar nu erau aşa tinere ca cele din capitală.
Acum, când plec în Anglia, am pierdut şirul consumabilelor şi dublelor acceptate în viaţa mea. Mi-e greu să văd cum le voi înghesui şi împăca pe toate: bucuriile demult dorite şi dorurile dintotdeauna condamnate. Aştept cronica timpului, scrisă, asumată şi semnată cu mândrie. Câte bluze am stricat până să accept că nu se bagă împreună cu prosoapele la spălat, nu vreţi să ştiţi. Însă, de la o vreme, parcă şi griul a devenit mai alb. De când spăl selectiv, înghesui prioritar şi împac calitativ.
Şi nu, nu e un post trist. Cât încă tastez de la biroul meu albastru de pe colţ, am voie să par oricât de tristă: încă sunt aici. Mă poate lua orice dor, că-i suficient să deschid ochii şi-mi trece imediat. În nici 24 de ore, nu-mi voi mai permite luxul, fiindcă deja departe o să fiu. Atunci voi povesti bucuria unei fetiţe care-a crescut să-i fie buni pantofii în care se juca de-a prinţul şi prinţesa.
