În clasa întâi, un 8 la muzică a fost dezastrul. În clasa a 2-a, un 8 la mate îmi punea coronița. Știu exact cât am luat la Capacitate, 9,87 cu media de pe ani. De la prima lucrare la fizică, în clasa a 9-a, am fugit împreună cu două prietene, de la șocul faptului că nu scrisesem nimic. Am fugit pentru că s-a putut și pentru că profa nu era tocmai persoana cu cel mai acut simț al observației, ca să fim drăguți, astfel încât, credeți-mă pe cuvânt, s-a putut.
În clasa a 6-a, am fost într-un schimb de experiență în Germania. Clasa cu care ne-am înfrățit avea două vedete printre băieți: pe Christian și pe Florian. Florian era neamțul ăla tipic, blond, cu freza dată cu gel, rârâit corespunzător și pistruiat bine de tot. Christian era mult mai înalt, un pic bronzat, un pic adus pe spate și ceva vedetă sportivă pe la ei. Dacă erai fată, sigur îți plăcea de unul dintre ei. Să știe ăștia doi cum te cheamă era, pe vremea aia, egal cu să te fi cerut de nevastă. Florian știa să se pupe, a învățat-o chiar și pe o prietenă a mea. Christian le-a învățat pe mai multe, doar că ele nu știau.
Agrafele pe vremea când eram eu copil erau ceva rar și foarte prețios. Cine avea pereche o purta doar la serbări și aniversări. Până și agrafele alea simple, din metal negru, cele mai ordinare agrafe care te înțepau de parcă ți le înfigeai în creieri, nu în păr, până și alea erau rare și prețioase. Aveam o cutie în care le păstram. Și nu știu dacă din cauza asta, dar și părul lung părea ceva foarte prețios.
Tanti Marcela. Așa o cheamă pe educatoarea mea din primii ani de grădiniță. N-am fost mult timp la ea, doar grupa mică și mijlocie. Era o femeie blândă și cu frica lui Dumnezeu. Ne învăța poezii comuniste și purta un zâmbet fals, de și copiii își dădeau seama. E greu să ai de-a face cu atâția pici care nu se știu șterge la fund fără tine. Cred că avea intenții bune, dar și probleme acasă, o mamă bătrână, un soț dubios și două fete frumoase.
O să-ți pară ție rău când te faci mare, îmi spunea mama mereu când eram mică și preferam să desenez în loc să citesc. Sau să mă uit la televizor (știu, ce păcat mare!). Sau să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Cumva, niciodată nu reușeam să mă plictisesc. Pentru mine, singurătatea a fost mereu o companie plăcută, mi se părea că timpul cu mine e ceva de bucurat, nu de consumat.
Decembrie nu e despre cadouri, nici măcar despre Crăciun. Știți, nu? Decembrie e despre magie. E despre bucurie și mister, despre a-i surprinde pe cei dragi, despre a-i cunoaște mai bine. Cu fiecare cadou pe care i-l facem cuiva, îl descoperim un pic mai bine. Căci ne gândim ce și cum i-ar plăcea, oare ce culoare a zis atunci că-n ruptul capului nu ar purta? M-am gândit intens vreo 3 minute la soțul meu, să îmi dau seama dacă ar purta puloverul acela galben, care mie mi se părea senzațional. Bine, dar lui, LUI cum i s-ar părea? L-am luat pe cel roșu, cred că bărbatu-meu nu e tocmai genul fan-semafor.
