Iubiți-vă copiii pentru ceea ce sunt, fără să-i pedepsiți în avans pentru ce credeți că nu vor deveni

Când trecutul îți confirmă că ai făcut alegerile corecte miruna ioani

În clasa a 6-a, am fost într-un schimb de experiență în Germania. Clasa cu care ne-am înfrățit avea două vedete printre băieți: pe Christian și pe Florian. Florian era neamțul ăla tipic, blond, cu freza dată cu gel, rârâit corespunzător și pistruiat bine de tot. Christian era mult mai înalt, un pic bronzat, un pic adus pe spate și ceva vedetă sportivă pe la ei. Dacă erai fată, sigur îți plăcea de unul dintre ei. Să știe ăștia doi cum te cheamă era, pe vremea aia, egal cu să te fi cerut de nevastă. Florian știa să se pupe, a învățat-o chiar și pe o prietenă a mea. Christian le-a învățat pe mai multe, doar că ele nu știau.

După mulți ani, nu mai știu cine mi-a zis, că vedeta asta a fetelor cu aparat dentar și ochelari pe nas, Christian, era ceva muncitor pe șantier. Iar imaginea cu el cărând niște cărămizi nu era deloc sexy în ochii mei. Hmmm, am fost aproape dezamăgită, am luat-o personal. Cum, acel Christian, care îți făcea toată săptămâna mai bună dacă se uita la tine întâmplător când treceai pe lângă el? Acela-acela? Nu e o greșeală de tipar??? Io-l vedeam cel puțin profesor universitar.

***

Alt tip, din liceu de data asta. Idolul multor fete: mult mai mare decât noi, ochi albaștri, dat cu gel. Pe vremea aia nu știam că să ai 25 de ani și să o arzi pe la terase cu puștoaice de liceu nu e tocmai promițător pentru un bărbat. Dar na. Era o vedetă și dezvirgina tot ce prindea. Eu nu mă pot lăuda să îl fi cunoscut prea bine, adică nici nu cred că știa cum mă chema. Că așa-i cu vedetele când ești puștan.

Intru la facultate, poate o și termin între timp, oricum, plec din Sibiu. Și revin la un moment dat pe o stradă destul de principală de pe lângă ai mei. Cocoțat într-o vitrină, cu un tricou cu mânecile suflecate tip maiou, cine credeți că era? Frumosul nostru din liceu. Tot ochi albaștri, tot freza dată cu gel. Și normal, așa o frumusețe trebuia demult expusă într-o vitrină de ceva. Doar că el, de data asta, avea un mop din ăla de geamuri în mână și spăla cu fâs special. Iar am luat-o personal, pentru că toată lumea îl vedea un zeu, aproape și eu. Ceva teribil precis i s-o fi întâmplat! Doar că nu, el pur și simplu nu era mai mult decât material de pus într-o vitrină, undeva.

***

Eu. Cea mai mare notă la Capacitate, prima din Sibiu care-a intrat la cea mai bună clasă din liceu. Eram promițătoare în felul meu. Terminasem gimnaziul șefă de promoție, cu coronițe peste coronițe și carnete de note pline de 10 în tabel. Am luat și bac-ul, am intrat și la o facultate normală la cap. Destul de grea, ar zice unii. Floare la ureche, ar zice alții, cum ar fi medicii absolvenți de dinaintea mea. Și-am făcut eu vreo mare brânză sau ceva? M-am îmbogățit cumva? Stau în vreo vilă? Am cumva un sclav? Nu, frații și surorile mele. Și sunt chiar curioasă, dacă am face un sondaj, printre noi așa, câți dintre copiii ăia geniali de când erau mici au făcut mare hahat? Câți sunt și acum cei mai realizați?

***

V-aș putea povesti însă de un coleg de clasă, ai cărui părinți erau foarte bogați. Doar că n-am știut asta decât mult după ce școala s-a terminat. Că așa am fost crescuți noi, în era de dinaintea mall-ului pe pământ. V-aș povesti că familia lui a dat faliment, fix când era la studii în New York. Și că el nu s-a lăsat. Nu era primul din clasă, dar nici ultimul tâmpit. A muncit, mult a muncit și și-a revenit. A pus un alt business pe picioare și acum e bine-merci. Unul dintre cei mai realizați, fără să fi fost cu coroniță sau cel mai frumos pentru puștoaicele de liceu.

***

Tot eu. Cea mai speriată dintre fetele de liceu. Nici în facultate nu mi-a trecut. Când m-a pus o colegă, la ”Adevăr sau Provocare” să mă pup cu băiatul de care-mi plăcea, am luat-o ca pe un afront personal. Cum să fac așa ceva? Sărutul e ceva intim și al meu, nu pot să-l împart tuturor! Mi s-a părut o perversitate, la cei 15 ani de-atunci. Până la douăzeci și ceva, cea mai lungă relație a mea cu un băiat avusese 6 luni. În apărarea mea, măcar bine că mă prindeam rapid și nu o lălăiam. Când unul dintre pseudoiubiții mei mi-a zis că ne despărțim pentru că, citez, e mai bine așa, l-am crezut pe cuvânt și nu i-am luat-o în nume de rău. În fond, niciodată nu am vrut să devin soția lui :))) Și tot așa am dus-o: singură la revelion, singură de Valentine. Eram obișnuită să-mi car singură apa plată pe scări, să-mi duc mașina la ITP, mi-am cumpărat și-o bormașină. Până într-o zi, când am cunoscut acel băiat și multe lucruri s-au schimbat. Nu partea cu bormașina, fiindcă el e genul care, pentru orice bec, cheamă pe cineva specializat.

***

În schimb, știu multe cazuri de oameni care nu erau nu-știu-ce vedete printre copiii de vârsta lor și care s-au descoperit mai târziu. Oameni care au construit în timp. Copii care au citit mai mult decât ceilalți, care se informau despre chestii ciudate pentru laboratorul de genetică, de exemplu. Cine-i înțelegea, oricum genetica în stomatologie nu prea îți trebuia! Bine, dacă ne întrebai pe noi, cam la fiecare materie găseam câte o scuză care așa începea: ”la ce ne folosește…” Ce vreau să spun e să vă iubiți copiii așa cum sunt. Dacă vi se par timizi, lăsați-i să fie. Dacă vi se par retrași, blegi, lăsați-i în voia lor. Încurajați-i, evident, fiți sprijinul lor, dar nu le dați un șut de avânt. Că e tot degeaba când combustibilul nu e de la ei.

Michael Jordan a fost scos din echipa de baschet a școlii, pentru că “nu era potrivit să facă acest sport”.

Oprah Winfrey a fost dată afară din postul de prezentator de știri, pentru că “nu era potrivită pentru televiziune”.

Walt Disney a fost concediat de la ziarul unde a lucrat în tinerețe, pe motiv de lipsă de imaginațieși idei originale.

Albert Einstein nu a vorbit până la 4 ani, iar învățatoarea lui nu-i dădea vreo șansă de reușită în viață.

***

Pe de altă parte, dacă îi vedeți mai răsăriți, vedete printre ai lor, învățați-i că nu e despre asta în viață și că nu se știe cât durează faima în jurul unui om. Să construiască ceva trainic, dar nu o faceți în locul lor. Aveți încredere în ei și acceptați-i așa cum sunt. Viața ne arată că nu se oferă garanții pe pământ. Că ce e azi poate fi mâine diferit. De asta, faceți lista lucrurilor în care merită investit. Educația și mintea nu sunt bunuri care să se devalorizeze în timp. Iar eu cred că skill-urile sociale sunt mult mai mișto când ai pe ce să te bazezi. Că o glumă e bună când nu trebuie s-o explici 😉

***

Ieri, de ziua mea, mi-a trimis tata o poză cu un copilaș și întrebarea:
-Ce vrei să te faci când vei fi mare?
-Fericit.
-Nu, n-ai înțeles întrebarea.
-Nu, n-ați înțeles răspunsul…

Image by Free-Photos from Pixabay

Articolul anterior

După o vârstă, începi să îți dorești cadouri pe care nu le poți cumpăra cu bani (p)

Articolul următor

Viața de gravidă: între ”n-ai voie să ții dietă, dar nici să mănânci pentru doi”

16 Comentarii

  1. m

    Pai ce, școala din România o fi Oxford? E creata și întreținută de mediocri, deci nu are cum cineva care are note bune în școală romaneasca sa fie și de succes în viata, decât prin coincidenta cu faptul ca are și alte calități. Și când zic în viata, ma refer la viata de oriunde, nu numai din România. Admiterea la liceu? Irelevant. Eu nu știam ce o sa fac mai departe pana în semestrul 2 din clasa a 11-a. La 14 ani hormonii sunt rege, nu career planning – ul.

    7+
    • E o diferenta insa intre a fi primul si a avea note, in general, bune, care sa te duca la un liceu de top. Nu m-as grabi sa arunc cu pietre in liceele bune, chiar daca, teoretic, de oriunde poti face orice. In realitate insa, in liceu, e fix perioada de formare, cand conteaza mult de tot ce inveti, nu numai academic. Mediul social e fff important, parerea mea. Din punctul asta de vedere, cred ca examenul de capacitate e mai important decat admiterea, pt ca esti mai fragil atunci si ar fi bine sa aterizezi printre niste copii mai de soi.

      Colectivul isi pune amprenta pe tine cand esti adolescent, nu e vorba despre note. De asta, e foarte important la ce liceu ajungi si in sistemul asta al nostru prost. E singurul pe care il avem.
      Plus ca n-am ajuns nici eu tocmai prost, nu vinde oamenii de cancer, dar nici nu mi-e rusine cu ce am facut.

      6+
      • m

        Apai da, dacă contează notele din timpul anilor precedenți pt întrarea la liceu. Dacă nu se iau în considerare, doar la examenele respective merita sa iei note mari. În rest, doar la ce îți place în mod natural.
        Cu notele din liceu, la fel. Dacă doar bac-ul contează pt facultate, doar acolo merita sa te implici sa iei note mari. În rest, cinci-ul 🙂
        De multe ori am observat ca eram defazat, pana la urma știam bine ceva, dar doar după ce trebuia sa dau repede-repede lucrări, teze. Ca poate nu aveam dispoziția sa învăț fix atunci chestia aia. Sau era o perioada mai aglomerata și învățam doar la unele. De aia mi s-a potrivit cel mai mult facultatea, cu un semestru întreg în care puteam să-mi fac eu ritmul de învățat, pana la examenele din sesiune. Fără sa fiu ascultat sau testat în fiecare săptămână la o materie sau alta. Ok, la unele facultăți te testează mai des, dar na, m-am dus unde am știut ca mi se potrivește 🙂

        3+
  2. Simo

    De-aia nu-s eu Einstein, vezi? La 4 ani stiam sa scriu si la 6 completam integrame. Si n-am ajuns niciunde :))

    0
  3. Eu cred ca “realizarea” e cu totul altceva decat note, cariera,cati copii ai…
    Pentru mine “a fi realizat” tine mai mult de amprenta pe care o lasi in viata celor de langa tine. Si nu stiu cat de important e cat de bine saruti sau cat gel ai pe cap.
    Serios, la varsta mea, ma consider un om realizat. Si nici nu am fost miss popularity (ba din contra, am fost si bullied de mi s-a acrit), nici nu sunt ditai managerul de multinationala, nici 10 pe linie nu am avut. Dar sunt un om realizat din alte puncte de vedere. Cele care conteaza dupa ce nu voi mai fi.

    10+
  4. Claudia I.

    Excelent articolul. Voi incerca sa iti urmez sfatul.

    1+
  5. Snow Flow

    Unul din copii termina cls cu media 9.85 si cu aceasta medie obtine doar premiul III :))
    Dar chiar daca cei cu premiul II si I au doar cateva sutimi diferenta, stiu ca ea a invatat foarte bine, nu papagaliceste, ca a inteles si lucrat singura fiindca singura isi face cam tot si in sistemul asta prost si mediocru sa zicem, la un colegiu bun totusi a luat bursa de merit, a fost satisfacuta de rezultatele ei si frustrata de anumite nedreptati DAR a invatat o multime de lucruri noi. Uraste istoria, ii place matematica, nu ii plac temele dar incetul cu incetul se autodisciplineaza, in fond nu facem numai ce ne place in viata. Scoala are multe bube in cap, intr-adevar, dar nici nu e atat de proasta incat copiii care vor sa invete sa nu ramana cu nimic.

    In al doilea rand, ce inseamna sa fii realizat? Cred ca depinde de fiecare, si nenea X care a furat de-a rupt si are conac si servitori se simte realizat :)) si poate e invidiat de atatia.

    Eu vreau inainte de toate sa am copii stabili, inteligenti emotional dar nu ii incurajez spuna pas lucrurilor care nu le convin. Nici nu insist la infinit, evident. Sunt de acord ca se pierd multi ani in care poate copilul nu isi gaseste vocatia, inclinatia, nu stie prea bine ce vrea sa faca. Dar aici e rolul nostru sa il ajutam daca scoala nu o face. Pentru ca invatarea se petrece cel mai bine si rapid iesind din zona de confort, nu stand acolo unde nu-ti bati capul.

    p.s. As putea scrie o poveste intreaga despre greseala pe care cred ca tindem sa o facem urmarind aceasta “fericire”. Daca fericirea devine un scop in sine or sa fie probleme multe 😀

    4+
    • Ai mare dreptate cu p.s.-ul. Fericirea e un pic overrated, dar, incontextul de “ce te faci cand esti mare”, se potriveste in sensul ca e irelevent, atata vreme cat esti fericit cu ce te-ai facutz

      0
  6. Marce

    Mi se pare că e reieșit o superficialitate incredibilă din acest articol și din câte mai citesc pe aici nu cred că ești așa.
    ”Realizarea” se confundă cu banii în remarcile tale, pe băiețeii ăia din a șasea deja i-ai pus la colț pentru că desconsideri se pare astfel de meserii. Atât de tare că nici nu ți-a venit să crezi.
    Apoi dai niște exemple de oameni mega celebri care nu păreau că vor ajunge așa când erau mici. Gen fiți înțelegători cu neadaptații că uite ăia popularii ajung la spelat pe jos. Și celor populari (=social and leadership skills) mai tăiați-le din avânt.
    Nu cred că putem decide noi despre ce e sau nu e în viață pentru unii sau alții și adevărul crunt e că majoritatea acestor copii vor crește și vor avea o slujbă și ”realizări” mediocre. Da, e nevoie de multe casiere la magazin, cineva spală și geamuri și chiar și wc-uri și pe șantier o să fie nevoie de oameni mai mult decât în boardul director. Așa va fi mereu și niciunul din oamenii ăștia nu e nedemn de respect.
    La ultima parte abia aduci vorba despre fericire.
    Toți ne gândim la copiii noștri că vor face și vor drege și toți declarăm sus și tare că nu contează nimic atâta timp cât sunt fericiți. Dar dacă în locul lui Christian (de care ai fost aproape dezamăgită) va fi al tău copil? Chiar așa cu părinți medici și cu toate condițiile.
    Mi se pare deci că nu a reieșit adevărata ta simțire din articol. Sper că nu te va deranja acest feedback.

    6+
    • Nu cred ca ai inteles sau ai inteles gresit. Ce vrea sa reiasa din acest articol e sa ne iubim copiii indiferent de ce promit sau nu promit ei intr-un anumit moment. Si arat ca lucrurile pot lua o intorsatura in orice moment. Nu e vorba ca acel Christian e vreun nedemn de respect, doar ca promitea mult mai mult decat un muncitor pe santier. E ca si cand pornesti sa ajungi la munte si te trezesti la mare. Nu e rau, doar ca nu era ce prevedeai.
      La fel cum si eu promiteam mai mult decat un dentist multumit de el.
      A, si ca miza trebuie sa fie educatia, ca asta te face, in cele mai multe cazuri, castigator.

      0
      • @Miruna
        “La fel cum si eu promiteam mai mult decat un dentist multumit de el.” – hahahahahahahaha, ce promiteai, inginera la NASA ? Cercetatoare la MIT ? Fix la fel zicea si Vasi Radulescu acum cateva zile… vai, eu n-am intrat la prima clasa de info, am intrat la a 3a, dar e ok, ca poti ajunge medic sau scriitor sau inginer bun si asa… de parca ce mare tragedie ne-a povestit el sau tu.
        Nu, pisi, “tragedia” era dacă aveai probleme in familie si trebuia să te faci croitoreasa de la 16 ani ca sa-ti intretii familia, ca Ana Maria Pantaze, nu că ati ajuns “decat” medici, si nu cercetatori la NASA.

        0
    • Snow Flow, e ok, trebuie s-o intelegi si pe Miruna, e mai mult romanca ca mentalitate, degeaba s-a plimbat prin tari straine. A incercat ea s-o drege, dar nu stiu cati pun botul.
      Eu : inginer IT in Romania, team lead in Canada, apoi agent de paza in Canada, apoi salahor pe santier in Canada, apoi agent control bagaje si pasageri (ce fac cei de la SRI pe bani multi la voi in Romania), apoi ajutor de electrician in Canada, iar peste cateva zile o sa incep un job unde o sa fiu peste deasupra multor canadieni get-beget. Care era foarte posibil sa nu-l prind si sa lucrez in continuare pe santier. De ce am zis toate astea? Pentru ca in ochii parintilor si a multor rude si prieteni (si foste prietene, mai ales 😉 ) din Romania sunt tot un mare loser… n-am casa mea, stau cu chirie, n-am nici masina, merg cu autobuzul si metroul… Asta e mentalitatea din Romania, hai sa nu ne mai ascundem dupa cires. Si e unul din motivele pentru care am plecat si nu m-as intoarce vreodata acolo.

      0
  7. Fie-mea are 2 ani 7 luni, iar fie-miu e pe drum. Singurele lucruri pe care le-aș dori din partea lor este să rămână curoși și să-nvețe să-și asume. În rest… sunt curios și eu 🙂

    1+
  8. Ma uit in jur si vad oameni care au intrat la facultate cu 10 la examen (pe vremea mea se dadeau examene grele), la aia de au terminat primii facultatea, etc. Stiti cine sunt aia realizati? cei de medie. Cei care au stiut sa invete suficient cat sa le fie util si sa se distreze, care nu au luat dramatic fiecare 8 (sa fie pedepsit acasa, sau i se faca morala pt un chiulit sau 2 kg in plus – cum am intalnit…), care au avut curaj sa se ridice impotriva unui profesor, sa chiuleasca, sa fie diferit, si mai ales sa incerce, sa acorde maximum efort pt ce ii pasioneaza cu adevarat fara sa neglijeze complet cele cerute de societate.

    Cel mai “realizat” om pe care il cunosc e seful meu actual: a intrat la medicina si dupa juma de an a realizat ca el nu e facut sa memoreze toata viata, a oprit facultatea si luat un fel de an sabatic si facut turul lumii, s-a intors la Londra si facut facultate (inginerie) , are diploma si locuinte in Cambridge (a terminat ipotecile) , a lucrat in facultate desi avea si bursa sportiva (cu ea a facut facultatea pana a avut fracturile si operatia ce i-a incheiat cariera), a umblat prin cateva locuri din lume si cand s-a plictisit plecat, arata fizic fit si singurul care nu se plange de dureri de spate pt ca e suficient de matur emotional sa isi analizeze postura si sa decida ce e prea mult/prost pt el, cand am un conflict cu “imparatia” el e cel ce imi scrie/verifica mailurile si se pare ca imi rezolva situatia de acum.
    Alt exemplu e un fost coleg ce intr-o zi a zis: stop joc, am suficienti bani, ma apuc sa scriu cartea mult visata si proiectata. Si a scris. Asa am aflat ca a dus o viata suficient de disciplinata la 30 ani sa fie independent financiar si sa ocupe timp pt voluntariat, vis (carte scrisa) sport, vacante (ieftine, stiu, dar zau ca am loc de mai mult de 3 sapt cu cortul pe munte vara de vara).
    Un cuplu ce au avut curajul sa caute altfel de job si sa schimbe carierele de top din usa si sa faca ce vor (calatoritul intra aici).
    Si stii ce m-a impresionat la astia toti, dar fiecare avea asta? zambetul si sanatatea. Niciunu nu a intrat in farmacie de multi ani, semn ca reusesc sa fie in armonie cu corpul si nevoile personale.

    6+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 177 queries in 0.402 s