Faptul că suntem români ne aduce împreună

Acesta este un post despre comunitatea românească din Liverpool.

Am cunoscut-o săptămâna trecută, când am fost la biserică. Acolo am descoperit pe lângă o veche cunoştinţă (lumea e mică peste tot!) şi o antică dimensiune a bisericii, anume aceea de nucleu social. De fapt, nici nu ştiu cât de veche, dacă babele încă se mai gătesc de dimineaţă şi abia aşteaptă să bată ceasul 5 ori 6 ori cum e programul, ca să defileze la Vecernie, acest catwalk al pensionarelor preacuvioase şi fără de nepoţi flămânzi acasă. Niciodată nu am crezut că voi cunoaşte şi eu valenţa asta socială a bisericii.

Iată-mă. Acolo am cunoscut câţiva români, din zone diferite ale ţării, de ocupaţii şi aluaturi diferite. Am dat mâna cu fiecare şi m-am străduit să ţin minte cum îi cheamă pe toţi. Am şi reuşit, de s-a minunat după aia lumea. Atât de frumos ne-au primit! M-am simţit de parcă aş fi avut vreun merit doar că sunt româncă.

Sâmbătă a fost petrecerea de Crăciun a românilor din zonă. Într-un cămin cultural la marginea autostrăzii, s-au cântat colinde, m-au enervat copiii prost crescuţi de părinţi imuni la lipsa de educaţie oferiNDĂ (această formă continuă a unui gerunziu cu iz de prezent e mai gravă decât vă puteţi imagina!), mi-au plăcut părintele îmbrăcat în sutană şi sarmalele reci din farfurii. (Deşi nu-mi plac nici în poze sarmalele, de data asta chiar completau perfect peisajul.) Plus faptul că am cântat şi eu “O brad frumos” în româneşte. Ştiţi cât de ciudat este? Să-l cânţi până la capăt, nu numai până la cetina tot verde. Cred că n-am mai făcut-o de la grădiniţă, grupa mijlocie. Că după aia, m-au dat la secţia germană şi tot Crăciunul a devenit “Weihnachten” şi tot bradul frumos, O Tannenbaum, de atunci şi până astăzi. Sunt grozave colindele germane!

Dar am învăţat două lecţii importante: că grupurile mici sunt întotdeauna de preferat celor mari (la biserică ne-am amestecat printre cei deja prezenţi acolo, la petrecere însă, am stat tot noi între noi, confirmând parcă zicala că doctorii-s aşa nişte oameni de plictisitori, they all stick together! – Ceea ce ne-a şi spus, glumind, un domn britanic de acolo.) şi că faptul că suntem români ne aduce împreună, dar nu ne şi ţine. Ceea ce ne defineşte ca oameni e mult mai mult decât locul naşterii sau limba în care ne exprimăm. Fiindcă mai important decât codul, e mesajul. Iar în ziua de astăzi, când avem atâtea coduri universale, aproape nici nu ne mai dăm seama când vorbim engleză şi când, română. Importantă e compatibilitatea, nu apartenenţa socială, naţională, profesională. Deşi, uneori are mai mare influenţă decât ne place să recunoaştem.

Faptul că suntem români ne aduce împreună, dar nu ne şi ţine. Aşa.