Dacă vreţi o comedie bună, dar bună de tot, mergeţi de vedeţi “Noi suntem familia Miller“. Am râs cu lacrimi la filmul ăsta, cu

dureri de burtă, cu toată sala, ba încă mai râdem şi astăzi doar amintindu-ne faze şi replici din film. Colegul meu Roberto s-a dus de 2 ori să vadă filmul. Iar noi luăm în considerare şi în serios să facem acelaşi lucru.

Povestea în sine e banală, e vorba despre un traficant de droguri oaercare, trimis în Mexic să fure o cantitate impresionantă de iarbă. Peripeţiile de pe drum implică un geek roşcovan tipic, o puştoaică rebelă şi o Jennifer Aniston super-hot. Nu e povestea fabuloasă, ci felul în care e spusă povestea.

Vă zic, am râs de numa’.

sursa foto

La mustaţă am ratat să joc şi eu o horă la nunta tradiţională organizată de copiii ăştia pentru #prinSibiulmeu. Dar i-am urmărit îndeaproape de departe, i-am urmărit cu invidie sinceră şi cu o curiozitate la fel de sinceră, fiindcă au ieşit puţin din oraş şi au văzut locuri în care nici eu, sibiancă 100%, n-am fost niciodată. Un exemplu: satul Mălâncrav, unde stă prinţul Charles în România şi conacul fundaţiei patronate de … cum să zic… Alteţa dumnealui, el, adică mă-nţelegeţi.

Participanţii Prin Sibiul Meu 2013, pe ale căror bloguri şi pagini de facebook puteţi vedea impresii la cald (via Tudor Popa): Ana Maria şi Olga Caia, Gaben şi Ramona,Sebastian Bârgău, Denisuca, Toma Nicolau, Sorin Grumăzescu, Dragoş Asaftei, Elekes Levente (Levi), Alex Dima şi Sigina, Alexandra Crişu, Florin Arjocu, Răzvan Baciu,Liliana şi Andrei Oprişan, Călin Turcu, Feri Teglas

şi Anamaria, Mircea Hodărnău şi, evident, Tudor, Răzvan, Diana, Anca şi Maria. Plus Răzvan Pascu, din câte mi-am dat eu seama pe facebook.

Între timp şi între lumile noastre nu s-a întâmplat nimic, pe mine pacienţii m-au aşteptat ca şi când, m-au luat de parc-aş fi fost odihnită, de părinţi mi-e dor deja din aeroport, ciocolata a fost consumată în cantităţi ilegale (eu încă sper cu fiecare pătrăţică la o alinare… ), în casă am dat drumul la căldură, deja miroase a iarnă, că frig e de-o vreme. H a şi zis ceva de bradul de Crăciun. Iar eu m-am şi gândit, oare ce surpriză îmi face anul acesta. Iubitule, eşti pe recepţie? 😉

foto

—————————–

Prin Sibiul Meu este un proiect AIOS organizat cu sprijinul Primăriei Sibiu.
Parteneri: Future Capital, Ibis Hotel, Ambient, Staropramen, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultura a Studentilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien.

(Eu m-am întors în Regat, sunt în săptămâna neagră, mănânc doar prăjituri şi telemea cu ceapă verde, toate de acasă, de la mine din Sibiu. Nu vă povestesc detalii că mă umflă plânsul şi nu ne permitem inundaţii locale, că tastatura asta nu-i din aia modernă şi nici rezistentă la istericale blonde.)

Până ne revenim din mirajul repatrierii temporare, permiteţi-mi să susţin de la distanţă un prieten drag, al cărui potenţial l-am mirosit şi admirat de pe vremea când vorbea deschis şi despre balonările doamnelor trecute de prima tinereţe. Prietenii ştiu de ce. Niciodată nu i-am spus că atunci a fost prezentarea mea favorită şi că nici acum nu am înţeles de ce doar unii am împărtăşit la momentul respectiv viziunea comică despre balonările universale. Restu’ n-o fi făcut niciodată p*rţ, ci doar o fi auzit că miroase.*

Normal că multă apa a mai curs pe Dâmboviţa de atunci, unii au dispărut din peisaj, unii au fost invitaţi să ocupe un loc, iar alţii şi-au câştigat puterea de a creşte dincolo de visele lor. Hoinaru (ştie el de ce -a fost un moment când a refuzat oferta de job pentru care altă dată şi-ar fi dat un rinichi) merge la sfârşit de săptămâna la Timişoara, la PR Beta, unde va vorbi în cadrul unui workshop:

Vom discuta despre cum comunici cu bugete cât mai mici, cât de jos poţi merge şi în ce cazuri poţi obţine rezultate fără buget de media. În fond, toată lumea ştie să facă campanii bune cu bugete foarte mari (ok, aproape toată lumea). Noi, la Superior Media, încercăm să eficientizăm tot procesul.

În plus, pentru că studiile de caz din afară sunt foarte mişto dar de multe ori imposibil de pus în practică pe piaţa românească, vom discuta pe exemple româneşti. Sunt sigur că asta va da un imbold şi altor companii, care vor vedea că se poate comunica bine şi la noi. Înscrierile pentru conferinţă şi workshopuri se fac aici.

La Sibiu, m-am întâlnit cu Oltea şi-am vorbit de prietenii comuni, normal. Alex Ciucă. “Abia aştept să-l văd. Fiindcă adevărul e că-i foarte bun.” a zis nebuloasa. Şi blonda confirmă.

Pare rău că nu-s şi eu acolo, dar îi fac galerie de la distanţă.

* pentru mine e funny şi cu sens ce-am zis mai sus (e vorba de Olimpiadele comunicării, unde Alex şi echipa lui au avut de prezentat o idee de campanie pentru un iaurt împotriva balonării…sau aşa ceva.)

E vorba de un concurs pentru “cel mai frumos oraş de vizitat”: pe acest blog de călătorii. În mod surprinzător (sau nu), în semifinala

The Best City To Visit Travel Tournament 2013

Sibiul se ţine tare şi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine. Normal că asta se datorează mobilizării reţelelor sociale româneşti, deşi în ultima vreme se pare că şi spaniolii au pus mână de la mână şi au început să dea click-uri.

Situaţia la momentul acesta:

Sibiul va intra până la urmă în finală, dar voturile se reportează, deci nu staţi degeaba weekend-ul ăsta, să vă plângeţi de vreme! 🙂 Aici ninge şi-s troiene, deci să nu ne-ntrecem la capitolul frigurile lunii martie.. Strategia propusă de Elena -ca şi susţinătorii Sibiului să voteze cu Bucureştiul (fiindcă ar fi un adversar mai uşor de bătut decât Granada în finală) nu e rea deloc. Mai ales că e un pretext bun să ţinem şi noi o dată cu ţara noastră şi s-o lăudăm.

Durează un click. Hai România!

(Puteţi vota aici. După ce apăsaţi pe butonul “vote”, se va deschide o căsuţă de verificare anti-spam, în care va trebui să introduceţi literele din imagine. E foarte simplu.)

Mai nou, după ce trimiţi un mesaj pe facebook, undeva sub el, îţi apare imediat cum destinatarul l-a citit: Seen cu o bifă mică în faţa lui. Cam aşa:

Adică, cel care a primit mesajul l-a şi citit deja. Acum, dacă nu-mi răspunde imediat, ştiu că mă ignoră. Sau poate se gândeşte, ce să-mi scrie? Dacă se gândeşte prea mult, sunt iar dezamăgită. E prea prost. Ori poate îşi scrie cu alta. Ori poate mă ignoră. Aşa pe faţă. Şi numai facebook e de vină.

La fel, când îi ignor şi eu pe toţi ceilalţi.

La unele filme am obligaţia morală să mă uit, că aşa-i într-o relaţie de lungă durată, mai faci şi compromisuri. Eu mă uit la Django, el mă ţine în braţe când mi-e frică. Ceea ce tot e un câştig per total, că altfel nicicum nu rezistăm două ceasuri îmbrăţişaţi. În fine.

Django a început ca obligaţie, s-a terminat ca greşeală. Fiindcă n-am înţeles de ce am stat aproape 3 (trei!!!) ore să mă uit la nişte tipi cum se împuşcă fără să rateze şi la nişte sânge împrăştiat ca ketchup-ul de proastă calitate.

Ce mi-a plăcut: muzica şi posterele cu munţi. Pe alocuri, caii şi rochiile femeilor. Indiferent de culoare.

Ce nu mi-a plăcut: restul. Atât de multă violenţă, încât devine ridicol, vorba Monicăi.

Ce nu mi-a plăcut cel mai mult: Victoria morală şi aplauzele domniţei salvate, după episodul răzbunării. Astea-s aşa nişte filme care scot la suprafaţă natura primitivă a omului şi aici mă refer la ăla care se uită. Categorie în care, cu uimire şi ruşine, mă încadrez. C-am rezistat. Finalul e total greşit din orice punct de bun simţ de vedere. După ce-a omorât o grămadă cu vârf de indivizi să şi-o salveze pe cosânzeana, nu putea dormi noaptea el, micuţul, fără să-i ştie şi pe ceilalţi maziliţi. Salvarea iubitei cu preţul violenţei şi a ketchupului sărit e deja la limita acceptabilităţii. Hrănirea naturii noastre primitive şi a plăcerii ketchup-ului cu găleata e fundamental greşită şi periculoasă pentru societatea de astăzi şi de mâine.

Violenţa nu face bine, nici măcar când numai ne gândim la ea. Că aşa începe totul.

foto