Ştiţi cum vieţile noastre se compun din elemente constante, care la un moment dat au reprezentat o noutate, o bucurie, dar care încet-încet s-au transformat în obişnuit. Ştiţi cum ajungem să credem că multe ni se cuvin şi că nici nu mai e nevoie să ne dăm silinţa, ci e suficient că “suntem”? Cum apreciem multe lucruri abia după ce le-am pierdut şi alte poveşti din astea răsuflate care ţi se reactivează la anumite ocazii.

Şi atunci, orice ne scoate din rutină şi ne mai trezeşte puţin cu chef dimineaţa tinde să preia rolul principal într-o perioadă a săracei noastre existenţe. Fără măcar a da vreo probă anterior. Şi uite-aşa începi să te agiţi ca apa cu Fervex în ea, să ai nervi şi “program”, precum şi nevoie de iertarea unora din cei mai dragi oameni din jur.

Eu nu pot face mai multe lucruri deodată, asta am ştiut mereu. Niciodată nu am putut să merg de la discotecă în sala de lectură sau de la olimpiadă la întâlnire. În general, lucrurile primesc exclusivitate la mine. Fără o ordine anume, fără o logică în sine. Dar uneori e teribil să constaţi că şi tu poţi fi pe lista de aşteptare a cuiva, că şi tu trebuie să mai dai telefoane, că şi pentru tine există unul care s-a săturat.

Nimic nu ni se cuvine. Mai ales  momentele. Şi nimic nu e veşnic, mai ales oamenii. Nici în vieţile noastre şi nici măcar în ale lor. Unele sacrificii sunt prea mari, iar altele nu merită. Şi nu întotdeauna se aplică aceleiaşi situaţii. Prioritizează, ca să nu fi lăsat în faţa uşii. Învaţă care e importanţa unei balanţe din cărţi, nu din experienţă. Fiindcă sunt momente care nu se aduc înapoi şi regrete care nu se pot anula.

Azi, bunica mea împlineşte 80 de ani. Am venit special pentru asta acasă. Păcat că am crezut că e suficient că am venit. Trebuia să şi rămân.

Mi-am primit lecţia. Şi nici nu m-am putut supăra pe cel care a servit-o. Iar dumneavoastra să nu faceţi ca mine.

Îmi place imprevizibilul fiindcă mă provoacă. Să am înţelepciunea aşteptării, să gust din efervescenţa întâmplării, să relaţionez cu el – neprevăzutul, să ies din situaţie, iar apoi să trag concluzia. Să cunoşti e fantastic, dar să cunoşti continuarea e plictisitor.

Back home. La Bucureşti, că încă nu s-a inventat teleportarea.

Toată povestea cu excursia la Iaşi a fost spontană. De la cap până la coadă. Asta doar pentru a reconfirma că viaţa nu se planifică, ci se trăieşte. Cel puţin, viaţa mea. Nici măcar ca eventualitate nu stătea şederea la Iaşi în program, apoi, când a devenit o certitudine, urma să ţină până în weekend. Nici asta nu s-a respectat, că iac-aşa, am încălecat pedala sub talpă şi dusă am fost. De acolo.

Îmi place schimbarea, dar orice angajament cu termen mă sperie. Într-o viziune extremistă, aş spune că e o forma de re-confirmare a libertăţii mele, ca individ. Într-o altă extremă, ar trebui să-mi doresc să mă fac mare. Da’ mai amân, am voie?

E vremea postului mare, când marketingul faptelor bune e cea mai profitabilă afacere, când criza datoriilor morale ne ajunge din urmă, ne tulbură nopţile şi ne goleşte buzunarele.

Nu masa îmbelşugată de Paşti spală păcate, nici condica semnată în biserici. Ba chiar nici campaniile umanitare făcute vedetă peste noapte. Iertarea porneşte cu ceilalţi, dar, pentru a fi desăvârşită, trebuie să ajungă la tine. “A ierta” trebuie aplicat cu formă reflexivă. Şi e mai greu decât am crede, vă asigur.

În fix o oră intru-n examen. M-am pus pe la 12 în pat, la 1 jumătate încă nu adormisem. La 4 m-am trezit şi m-am chinuit să adorm la loc până pe la 5. Când am renunţat şi am aprins lumina. În momente din astea mă întreb cine mama naibii m-o fi pus pe mine să joc în asemenea horă. Că tot mai des mi se pare că aşa m-am săturat! Că e vremea să încep şi eu să am responsabilităţi. Că vreau să fiu om mare.

M-am perpelit sub plapumă şi am visat urât. M-am trezit cu o durere de cap mai groaznică decât cea cu care m-am culcat. Am mai citit o dată dentiţia temporară şi mi-am făcut o cafea. Cu toate că…nu cred că am nevoie de bătăi de inimă accelerate.

Şi când mi-am pus periuţa de dinţi în pahar şi mi-am văzut mutra ponosită în oglindă,  mi-am amintit de o promisiune făcută cu ceva timp în urmă mie. De către mine. De care uitasem. De promisiune:

Să nu ne mai plângem atâta. De milă.