Nu mă mai simt acasă. În trupul meu, mă simt departe.

Imaginea din oglindă mă surprinde de fiecare dată. Îmi privesc mâinile şi nu le recunosc. Parcă nici pielea, la duş, nu îmi mai aparţine. De firele din perie mi-e cumva silă. Sunt un străin în propria-mi casă. Un martor mirat al propriilor reacţii. E un mesaj pe care nu-l pot traduce, o durere pe care nu o ştiu vindeca, un strigăt pe care nu-l pot anula. Am încercat toate alifiile pămîntului, doar uitarea a mai rămas.

Iar pe blog sunt un intrus.

Cred că m-am închis atât de bine, că nu mai ştiu pe unde m-am ascuns. Mi-a zis atunci femeia, de ce insist să nu primesc.

Mi-e dor de mine.