De luni până duminică am fost internati. Apendicita acuta la cel mic, cu peritonită locală, operatie de urgenta. Suntem acasă acum, ne recuperam. Ne mângâiem, ne iubim, cred că jumătate din recuperare se face cu medicină, jumătate cu mame.
În salonul de alături, toata noaptea plange un bebelus. E greu sa închizi un ochi si toti suntem obositi. Dar e si mai greu sa dormi cand stii ca nu e unul, ci sunt doi nou-nascuti care plang. Internati fara mama, pentru ca mamele lor le-au parasit.
Doua fetite, fiecare cat un ghemotoc.
Citesc o carte care mă amuză din mai multe puncte de vedere. În primul rând că e scrisă de o doamnă care și-a revenit brusc dintr-o traumă manifestată prin diverse dependențe, inclusiv de droguri și alcool. După ce și-a revenit s-a gândit cum să se îmbogățească, așa că și-a făcut niște pagini de Instagram, un podcast și a scris o carte.
Acest text e scris de o cititoare care și-a dorit să îl citim toți. Nu o cunosc. Mi-a dat un mail. Am răspuns urgent. I-aș da nu una, ci zece mâini de ajutor.
În cartea lunii de iunie din Sisterhood am citit ceva care merită notat.
Dezbăteam azi-dimineață teoria lui Pitagora la micul dejun cu domnul soț. Ce dezastru, copiii n-au știut la Evaluarea Națională cum se scrie ”complecși”. Oare chiar să mai fie o necesitate în era lui autocorrect?
