Testele Universului, de la obstacole la oportunități

Citesc o carte care mă amuză din mai multe puncte de vedere. În primul rând că e scrisă de o doamnă care și-a revenit brusc dintr-o traumă manifestată prin diverse dependențe, inclusiv de droguri și alcool. După ce și-a revenit s-a gândit cum să se îmbogățească, așa că și-a făcut niște pagini de Instagram, un podcast și a scris o carte.

Sigur că asta e rețeta clasică pentru orice poveste de succes. Orice învățăcel într-ale storytellingului, marketingului și businessului îți va spune că ai nevoie de o poveste bună. Până și Românii au talent știu asta, să fim serioși. O poveste bună are o durere intensă. Droguri și alcool sună întotdeauna bine.

Adică grav.

Și mă amuză cum ascult eu această doamnă fostă dependentă și cum mi se pare genială cartea scrisă de ea. Tocmai pentru că e simplă, ridicolă pe alocuri, fiindcă îți vine să râzi și apoi îți amintești cum lucrurile au funcționat așa în viața ta. Pentru curioși, cartea e Manifest, Roxie Nafousi. E cartea lunii în Sisterhood Society,

Mă mai amuză pentru că tocmai am ascultat pasul 3 a doua oară și m-am prins abia când a început pasul 4, ceva cu foști. Foști iubiți, nene. Ei sunt cap de listă la testele Universului. Dar aplicația e de vină, Doamne ferește, cum mă păcălăește aplicația asta! Ca pe o copilă care-l crede pe primul înamorat c-o ia de nevastă.

Dar în fond, nu e o carte amuzantă.

Cred că cele mai multe lecții le putem învăța fix de la oamenii ăștia care au trecut prin iad cu propriile tălpi arzânde. Ăștia sunt ăia care nu scriu din cărți, ci din durerea lor personală.

Pe mine mă inspiră și mă smerește, oricât de ciudat ar fi cuvântul ăsta folost în context.

Cineva din Sisterhood îmi spunea că ceva ciudat la faza de manifestare e că am practicat-o și noi în trecut, fără să știm ce facem de fapt.

La examenul de conducere, nu m-am dus să-l dau, ci m-am dus să-l iau.

La admiterea la facultate, m-am dus să intru.

La interviul pentru jobul de la ELLE, nu m-am dus ca să plec de acasă, ci ca să mă angajez în acel loc de vis. M-am dat cu parfum și am simțit mirosul ăla de o nouă mirună.

Dar și când m-am dus la maternitate să nasc printre picioare un copil și el a ieșit printr-o tăietură din burtă, aia m-a debusolat rău de tot. Era printre primele dăți din viața mea, când lucrurile nu ieșeau cum mi-aș fi dorit. Și nici pe unde mi-aș fi dorit. Cezariană? Habar n-aveam, nici nu luasem în calcul, era scos din orice socoteli pe care mi le-aș fi putut face vreodată pe pământ.

Și nu vreau să fie ăsta un text din ăla, după care ai nevoie de o lămâie.

Dar fata asta amuzantă și cartea ei au dreptate un pic.

Chiar noi suntem naratorii poveștilor pe care ni le spunem. Se pupă atât de bine cu ce zic Viktr Frankl, Becky Kennedy, Dansul furiei și toți.

Toți zic aceleași lucruri, în cuvinte diferite, iar noi le citim și le reauzim, știți de ce? Fiindcă nu le-am înțeles cu adevărat din prima. Ubung macht den Meister, zice germanul. Adică exercițiul te face campion. Un fel de repetiția e mama învățăturii.

Când m-am mutat în anul 1 la Cluj la facultate, mi-a scris un fost iubit. Nu vă imaginați insistențe și căderi în genunchi, probabil au fost 2 schimburi de mesaje. El era acolo deja student. Hai să ne vedem și nu vrei totuși să ne vedem.

Nu mă răzgândisem, dar aș fi putut. A fost el un test de la Univers?

Nici nu știu.

Ce știu e că mi-am dorit diverse lucruri la băieții care să-mi placă și ele au venit. După care au și plecat, pentru că am înțeles fără să ascult același capitol de mai multe ori. O dată și am înțeles.

Prima dată mi-am dorit doar să mă îndrăgostesc, doar că el era cu un pas mai  avansat la capitolul dorințe, dacă înțelegeți la ce mă refer. Defazați complet. S-a recombinat rapid cu o domnișoară pe care a învățat anatomia perfect. Era frumușică, oricât de nervoasă aș fi fost eu, noroc că între timp am văzut-o și arată de-ți vine să-i zici săru-mâna, luați un leu. Universul, ce v-am zis.

Apoi mi-am dorit ceva foarte deștept, care să mă înnebunească de cât mă iubește, să mă declare, să mă romantizeze. Și-am primit. Doar că așa frumos le înflorea băiatul ăla, că măcănea. L-am prins cu mâța-n sac o dată, de două ori, dar știți vorba aia: prost să fii, dar să-ți revii! Nu cred că m-a înșelat, deși nu exclud, însă minciuna era sportul lui preferat. M-a mințit că mama lui e foarte bolnavă, de îmi venea să o duc eu la spital. Enfin. Am plâns mult după acest deștept foarte mincinos, am mâncat sărățele, înghețată, dar am și învățat: adevărul, nenicule, e pe primul loc.

Apoi am întâlnit un tip super sincer, care mi-a zis clar și din start că hobby-ul lui e peste orice. Nu intru în detalii, că a fost și aici cu exces de merdenea, dar am înțeles rapid că e un caz care nu se poate salva și că nu voi fi eu cea care va încerca. Adio-pa și mi-am dorit unul care doar pe mine să mă vrea, să am și eu iubit gelos, na.

A revenit mincinosul cu un mesaj, și deși într-un Cluj necunoscut și nou poate ar fi fost tentant, dar pentru mine tocmai asta era. Atâția studenți proaspeți și deștepți la medicină, iar eu să umblu cu un SH din Sibiu? Scuzați-mi franceza, dar spiritul meu de aventură nu permitea.

Așa că l-am cunoscut pe domnul EștiDoarAMea, cu care m-am și căsătorit de jucărie la 2 minute după ce m-a pupat sau ceva. Acestui băiat îi sunt recunoscătoare din toată inima, fiindcă a văzut în mine lucruri pe care le-a iubit, ca să le pot și eu vedea. Și m-a lăsat întreagă la final, deși la cum a fost povestea, aș fi putut rămâne cioburi într-un tomberon. El era gelosul care a venit, doar să-mi crească stima de sine și să mă pot feri de geloziile altora.

Înțeleg cu mintea de acum că ce a trăit miruna la douăjde ani în acea iubire a fost un proces întreg. De la încercările de a salva o relație sau de a-l schimba pe el, până la lacrimile când a înțeles că nu se mai putea.

Iubirea nu e totul a fost lecția mea.

El nu a fost un băiat rău. Și nu vă imaginați cât de greu e să te desparți de un băiat bun, pe care-l iubești din toată inima ta. Dar cu care nu se potrivește mintea. Iubirea nu e totul și am mai pus ceva sus de tot pe lista mea: libertatea.

Unul dintre băieții cu care m-am întâlnit după mi-a dat papucii el, zicându-mi simplu că noi nu ne potrivim. Știam și eu că suntem diferiți, nu e ca și cum voiam să mă mărit, dar l-am crezut pe cuvânt și aia a fost.

Imediat după ce am acceptat că nu mă potrivesc cu acest băiat, l-am cunoscut pe soțul meu.

Și totul s-a schimbat. Nu e domnul Perfect, dar la potriviri bifează multe, pe cuvânt. Dincolo de the good looks cu care m-a cucerit înainte să-i aud vocea, adevărul era deja parte din viața lui.

Ăsta era un tip care întotdeauna suna, când zicea. Dacă nu suna, nu zicea. Eu oricum nu-l sunam niciodată pe el. Dar niciodată, nenicule. Odată a plecat 3 zile la un curs în Praga, m-a sunat în ultima zi să-mi spună că nu mai are baterie la telefon și să știu dacă l-aș fi sunat cumva. Doar că nici n-am încercat 🙂 Am fiert, asta clar, dar eu niciodată nu l-am sunat.

La prima noastră masă în oraș, a comandat ciorbă de burtă cu extra usturoi. Era primul băiat pe care niciodată nu l-am simțit că vrea să fie altcineva. Să mă impresioneze cumva. Asta vine din foarte multă încredere în el. Și am fost martor în primul rând la procesul lui. Era ceva foarte deștept de când l-am cunoscut, de fapt îmi povestise de el un coleg, drept geniul care a luat primul rezidențiatul la neurochirurgie în Cluj. E din Sibiu, nu îl știi?

Nuuuu, evident.

Doi ani și jumătate am trăit adevăr și libertate, doar că prea multă libertate. Iar am primit ce îmi doream. Și atunci mi-am dat seama că o relație la distanță nu e idealul meu și că e ori la bal, ori la spital. Așa că am terminat facultatea și m-am mutat la el, după alți doi ani ne-am luat legal, ne-am întors în România și iată-mă scriind acest text pe blog.

Între timp am terminat de citit cartea cu care am început, ultimul capitol a fost preferatul meu, mi s-a părut cel mai inspirațional, că nu mai am totuși 15 ani. Dacă mă caută vreun fost iubit azi, 99% e pentru că-l doare ceva, are o radiografie la dinți sau la coloană un RMN.

Dacă mai ajunge vreo copilă cu lectura până aici, aș vrea să știe că ce scrie doamna Nafousi în carte e adevărat. Când ești tânăr, e bine să faci greșeli, că din ele înveți. Doar să nu le faci de mai multe ori, că pierzi timp prețios. Și să-ți faci lista de principii și valori, să te ții de ea.

Adevărul. Libertatea. Inteligența.

Astea sunt exemplele mele, nu spun că sunt corecte, fiecare poate avea un top personal. Nimic nu e greșit.

Și să știe că Universul te va testa ca pe Harap-Alb. Când te-ai hotărât tu că sportul pentru tine e important și zece mii de pași pe zi, pac, bagă o ploaie de la Univers. Ei, glumesc, dar poate fi un test. Să vedem, păpușica mea, se gândește el, cât de serioasă ești? Meriți fesierii ăia bombați, o să muncești pentru ei? Sau decizi să te desparți de nenorocit, iar Universul ți-l trimite în genunchi pe whatsapp. De mai bine ploua și tu alergai în loc să stai pe net.

Testele sunt oportunități. O să mă mulțumesc cu atât? Sau știu ce am de făcut, dar sunt în căutare de scuze, de fapt? Nu e nicio problemă în orice caz, doar e important să ai claritate și onestitate în ceea ce îți spui.

Și pentru copilele trecute de niște ani, am o întrebare care mă freacă la ridiche serios: ce greșeli ți-ar plăcea să facă al tău copil, ca să nu treacă prin viață ca gâsca prin apă și să adune ceva înțelept.

Să vă văd.