Frica nu alungă moartea din restul zilelor tale, ci alungă viața din ele.
Categoria: cu degetele pe taste (Pagina 2 din 69)
– Copilul e în sepsis, doamnă.
-Poftim?
-Intrăm în sală cu el. Nu mai putem aștepta.
Azi e fix o săptămâna de când Victor a fost operat. El e bine, mulțumesc. Vreau neapărat să scriu acest articol, că poate dau și alți pacienți de el ca peste o lumină, fix cum am căutat și eu una în acea noapte de coșmar.
Ne duseserăm la urgență pentru o perfuzie, copilul era deshidratat. Cum să trebuiască operat???
Nu
mai
înțelegeam.
Prieteni, vă jur, nu înțelegeam CUVINTELE.
Intraseră vreo 4 oameni dintr-o dată în salon, toți în halate.
-Stați un pic, cine îl operează?
-Doamnă, bună seara. Sunt dr. Andriescu. Copilul are apendicită, e deja în peritonită. Înțelegeți ce spun?
Faptul că s-a prezentat mi-a dat voie să respir. Așa făceam și eu cu toți pacienții care intrau pentru prima dată în cabinet. Hello, I am Miruna and I am your dentist today.
Știu că n-are nicio legătură, dar m-a ajutat mult ce mi-a zis. Mi-a dat încredere. Mi-a dat voie să respir.
Ok, operație. Facem ce avem de făcut. Dar, Doamne Dumnezeule, n-am timp să mă documentez de nimic. Nu mai știu nimic. Soțul era cu Tudor la triaj. Eu, în blocaj.
A venit o asistentă, mi-a dat ceva foi de completat. N-aveam nici măcar ochelari, nu mâncasem nimic toată ziua, deci, practic, pipăiam. Și-a dat seama femeia că luminile-s aprinse, dar nu-i nimeni acasă și mi-a zis:
-Când nu înțelegeți, mai citiți o dată.
Când nu înțelegeți, mai citiți o dată, am repetat. Apoi am râs. E logic, nu?
În noaptea aia mi-a reapărut dermatita atopică și mi s-a oprit menstruația. Eram pe stop când am mers la spital, dar pur și simplu am uitat. Mi-am amintit după două zile, când mi-am schimbat chiloții la primul duș. Absorbantul era aproape curat. Ce corp grozav, a simțit că suntem în pericol și a dat shut down la orice bătaie suplimentară de cap.
Eu nu arătam ca o doamnă doctor deloc. Nici ca pe Instagram. Deci nu vă imaginați cum am plecat spre spital. Și cu inima în buzunar.
Ce coșmar.
Am avut noroc însă de niște oameni extraordinari.
Medicul de la triaj, dr. Hudițan (sper să îmi amintesc, vă rog, să mă corectați) a fost aur curat. M-a îngrijit ca pe o soră. Mi-a dat curaj, încredere să continuăm, siguranța că suntem în cel mai bun loc. Și-a pus mâna în jurul umărului meu și a zis: Chiar nu mă așteptam. Dar sunteți pe mâini bune aici.
Să vedeți ce am pățit când ne-am internat.
-Deci ce să țin minte la externare. Nu vă supărați, doamnă, puteți să repetați?
Și a repetat.
-Când plecați, veniți jos și ziceți așa: Am lucruri într-un sac. Atât să țineți minte, cu restul vă ajutăm noi.
M-a impresionat această răbdare, vă spun sincer. Nimeni nu s-a răstit. Pentru mine, era singurul medic și singurul sac, dar, pentru ei, eram a nu-știu-câta mamă pe zi. Mai exact, dr. Andriescu a operat 6 pacienți în acea singură noapte, Jesus Christ.
Și mi-a răspuns la orice întrebări. S-a întors din drum să-mi mai zică ceva. Mi-a explicat medicină pe care oricum nu o înțelegeam. Mi-a repetat propoziții, până s-a asigurat c-am priceput ceva. A vorbit blând și rar.
Și sunt sigură că a făcut asta de 6 ori în noaptea aia. Lăsați chirurgia, că acolo-i pacientul adormit. Pare mai complicată o mamă care e speriată și nu înțelege nimic.
Când a ieșit din operație, dr. Andriescu – ață la mine a venit. Bine, și eu eram ciorchine la ușa sălii, nu eram într-o croazieră pe Nil. Mi-a descris operația ca la examenul final. A vorbit la obiect, simplu, deloc complicat.
M-am relaxat.
-S-a terminat, respirați. Victor vine imediat, era puțin supărat.
”Era puțin supărat”, câtă duioșie în 3 cuvinte sau sunt eu prea sensibilă și azi. S-au deschis ușile sălii și un asistent îl mângâia pe Victor pe căpuț. Îmi vine să plâng și acum. De recunoștință că cineva îi arată căldură copilului tău atunci când tu nu poți.
Lăsați-l să doarmă, mi-a zis. El are acum nevoie de somn.
Așa am făcut. Eu, în schimb, am dormit 52 de minute în noaptea de luni spre marți. Aveam în salon un coleg, un puști de vreo 12 ani, care făcea la 1 noaptea videocall. M-am temut, vă zic sincer, să îl rog să nu, fiindcă asta-i calea sigură să ajungi la știri cu alt pacient dintr-un spital de stat. Eu oricum nu dormeam, la ce bun să mă mai și cert?
După noi, dr. Andriescu a mai operat 3 copii. Până dimineața la 10 inclusiv.
Aș putea scrie o carte despre fiecare zi și fiecare noapte în spital. Despre Vio, care a venit să mă salute și m-a făcut să mă simt ca și când era acolo cineva din familia mea. Despre plânsetele fetițelor părăsite, v-am spus. Despre Nenicu și RĂzvănel tot așa.
Per total, să știți că se poate și la stat. Nimeni nu a cerut nimic decât respect. Păi, prieteni, știți care a fost cea mai mare problemă acolo? Pacienții. Mămicule, unii dintre ei, ferească. Sincer, nu știu ce mănâncă cei care lucrează acolo sau ce meditații pe mindfulness fac, de rezistă.
Dar oamenii și pe medicină sunt beton. La ce trafic de pacienți e, n-ai cum. Acolo se face training serios. N-am nicio emoție că aș fi putut nimeri undeva mai grozav.
Și dacă ne-am fi dus întâi la privat, precis ne-ar fi trimis tot la stat. Cu diferența că am fi pierdut un timp prețios.
După operație, dr. Andriescu, l-a căutat pe Victor regulat. L-a văzut personal. Nu numai pe el, ci și pe ceilalți pacienți. Mi-a zis exact ce am de făcut, ce regim, ce să urmăresc. Mi-a plăcut tare de tot, nu e genul panicat, dar nici prea relaxat. E genul căpitan. Se urcă la volan și te duce acolo unde vrei să ajungi. Noi voiam acasă imediat, nu s-a putut, n-am insistat. L-am văzut cât muncește, cât trage în toate părțile, să fie bine, să aibă grijă de toți.
Dacă aveți nevoie de un chirurg pediatru, sfatul meu e să-l căutați în privat. E enorm de multă lume la stat.
Acestea fiind spuse, nu intru în simptomatologia copilului meu din 2 motive:
pentru că nu aș fi avut cum prevedea asta (apendicita e foarte rară sub 6 ani, mi-a zis dr. Andriescu, ceea nu înseamnă că nu poate apărea și la copilul de 9 luni, și cu evoluție galopantă)
pentru că nu vreau să vă speriați și să meargă o sută de mămici degeaba la urgență din cauza mea.
Sper să nu greșesc, dar prefer să rămân la dinți.
Mulțumesc întregului personal de la Grigore Alexandrescu. Pe Victor nu l-a durut nimic nicio clipă după operație, sunt recunoscătoare până la cer. Sper să nu aveți nevoie de ei. Dar dacă ajungeți acolo, să știți că sunt meseriași.
View this post on Instagram
Textul ăsta l-am publicat pe fb înainte să scriu public că suntem internați. Îl las și aici pentru mine mai mult. Că îmi e drag. Am simțit echipa. Și am simțit iubirea.
Cand aveam 4 ani, era sa ma inece un val aproape de mal. Tata m-a salvat.
Cand mama a lovit prima oara masina, am avut niste emotii cat casa, ce o s-o certe tata. El a zis doar “bine ca n-ai patit nimic, fiarele se repara”.
Si atunci am invatat, ca eram mai mare, despre tata ca, in situații de urgenta, nu te va dezamăgi.
Au mai fost multe pe urma.
De luni până duminică am fost internati. Apendicita acuta la cel mic, cu peritonită locală, operatie de urgenta. Suntem acasă acum, ne recuperam. Ne mângâiem, ne iubim, cred că jumătate din recuperare se face cu medicină, jumătate cu mame.
În salonul de alături, toata noaptea plange un bebelus. E greu sa închizi un ochi si toti suntem obositi. Dar e si mai greu sa dormi cand stii ca nu e unul, ci sunt doi nou-nascuti care plang. Internati fara mama, pentru ca mamele lor le-au parasit.
Doua fetite, fiecare cat un ghemotoc.
Citesc o carte care mă amuză din mai multe puncte de vedere. În primul rând că e scrisă de o doamnă care și-a revenit brusc dintr-o traumă manifestată prin diverse dependențe, inclusiv de droguri și alcool. După ce și-a revenit s-a gândit cum să se îmbogățească, așa că și-a făcut niște pagini de Instagram, un podcast și a scris o carte.
Acest text e scris de o cititoare care și-a dorit să îl citim toți. Nu o cunosc. Mi-a dat un mail. Am răspuns urgent. I-aș da nu una, ci zece mâini de ajutor.
