Povești din spital

De luni până duminică am fost internati. Apendicita acuta la cel mic, cu peritonită locală, operatie de urgenta. Suntem acasă acum, ne recuperam. Ne mângâiem, ne iubim, cred că jumătate din recuperare se face cu medicină, jumătate cu mame.
În salonul de alături, toata noaptea plange un bebelus. E greu sa închizi un ochi si toti suntem obositi. Dar e si mai greu sa dormi cand stii ca nu e unul, ci sunt doi nou-nascuti care plang. Internati fara mama, pentru ca mamele lor le-au parasit.

Doua fetite, fiecare cat un ghemotoc.

Asistentele le iau in brate si le hranesc, le plimbă și le leagănă, incearca sa le faca sa rada, dar nu e ca si cum ele n-au altceva de făcut. Secția e full.

Celelalte mame isi dau rand pe la bebelușe, dar e greu, ca fiecare are deja copilul ei. Hai cate o suzeta, hai un scutecel.

Dar ele plang, si plang a jale. La 8 seara, la 8 si jumatate, la 9, la 9 si jumatate, la 12 noaptea, la 6 dimineata, zi si noapte. Plâng până se epuizează și adorm, apoi se trezesc parcă doar să mai plângă o dată.

-Dați-mi un biberon cu lapte, poate îi e foame, zice o mamă catre asistenta de gardă.
-Nu de foame plânge, doamnă, ci de dor.

Să auzi un bebeluș care plânge e greu oricând. Dar să auzi un bebeluș care plânge dorul de mamă e ca un cuțit în piept. Când știi că ea n-o să vină, e ca o mie de cuțite în piept. Iar bebelușul plânge și speră. Plânge și o cheamă. Cred că așa arată toată durerea din lume în 3kg de nevinovăție băgate într-o fașă.

Prieteni, educația sepsuală ar putea începe din spitale. Vezi asta și nu-ți mai arde.