Se poate și altfel: Cum am absolvit un next level de hate, cel live

După ce val de corectitudine văd pe internet, ai putea crede că-n România nu e nicio mașină parcată pe trotuar.

Nu mă bag în scandaluri, dar permiteți-mi să trec în revistă un val de ură live, deloc online, pe care am încasat-o în inima țării, în iubitul meu oraș natal, Sibiu.

Acum despre mine putem zice multe, dar nu și că NU aș fi obișnuită cu hate-ul. Ieri am postat un clip în care băiatul meu cel mic învață să se dea pe bicicletă și am fost făcută în toate felurile de niște internauți rătăciți… pe pagina blondelor. Dar cu ce urmează să vă povestesc simt că am absolvit un next level de hate, cel live.

Motivul e absolut de râs, finalul și mai și. Să vedeți.

În Sibiu poți avea multe păcate, poți chiar să nu pornești imediat după ce s-a făcut verde la semafor, că nimeni nu claxonează. Așa-s ardelenii: civilizați. Dar Doamne ferește să…, deci asta să nu cumva să faceți neam.

Doamne ferește să ai mașină cu număr de București.

Eu n-am mașină cu număr de București, că, doh, știu regulile, dragii mei, dar are soțul. Care e tot sibian din tată-n fiu, dar cum nimeni nu-i perfect, iubirea vieții mele are număr de București. Și eram cu mașina lui. Și parchez pe o străduță din Sibiu, în poarta unor oameni, ce-i drept. Adică, e drept. Dublu păcat.

Urma să ridicăm o înghețată de la Lili, de pe Ocnei, poate știți. Comandasem înainte la telefon. Deci urma să ridicăm și să plătim, 30 de secunde în total, cu salutat. Lăsat număr de telefon pe bord, coborât din mașină, când începe o doamnă la mine. O doamnă care ieșea din mașina de lângă.

M-a luat din plin cu ”voi, ăștia din București, care v-ați cumpărat stradă” și troacă de porci.

Păi nu m-am supărat și eu? Sibianca din mine, vreau să zic. De orice să mă acuzi, că nu știu face parcarea laterală cu spatele, că nu pornesc la verde imediat, numai să nu-mi zici că-s de București :)))

Glumesc, evident.

– Doamnă, io-s sibiancă get-beget, am păcate și mai mari decât un număr de București, dar io așa așa ură nu mi-am luat pentru nimic altceva. Și-au ieșit din mine aceste cuvinte împreună cu accentul 100% ardelean, pe care nici cei aproape 9 ani de locuit în capitală nu l-au spălat. Accentul ăsta practic m-a salvat.

Dar faza cea mai funny vine abia acum. Domnul de la volanul mașinii în care doamna era a ieșit și mi-a zis:

-Știu, doamnă, că și io am număr de București și la fel pățesc.

Ce a urmat? Niște scuze. I-am zis că e ok, doar putea să-mi spună și frumos, atâta tot. Eu i-aș fi putut spune la fel de frumos că doar ridic o comandă 1 minut și că, dacă o deranjează mașina, o mut. Ne-am fi putut înțelege civilizat, ca între sibienii cu aceleași prejudecăți. (Sigur că nu i-am zis fix cu cuvintele astea, mai ales fără cele din final.)

-Ce să fac, doamnă, dacă ăsta e tonul meu din naștere, multă lume zice că mă cert, dar pur și simplu ăsta-i tonul meu. Acum să mă scuzați.

Și pe mine să mă scuzați c-am parcat greșit, și am râs cu toții, după ce zdravăn ne-am enervat. Cred că sibienii-s totuși oameni buni. Doar să n-ai număr de București la ei în oraș.

p.s. Intru la Lili și-mi zice băiatul de la bar că poarta în care parcasem e a lor, adică a restaurantului de unde am comandat.

p.p.s. În aceeași zi s-a luat de mine un alt nene, că am parcat în fața casei părinților mei aceeași mașină de București. A zis să-mi iau fițele și să le duc de unde am venit. Altădată în București, s-a luat de mine un vecin, că de ce am număr de Sibiu. Că ce cred eu, că-i e lui frică de mine, fiindcă-s din același oraș cu Iohannis?

Ce credeți că i-am răspuns de la un metru și-un zâmbet ai mei?

C-ar trebui.

Vă rog eu, să rămânem cu picioarele pe pământ și prieteni între noi.