Acest text e scris de o cititoare care și-a dorit să îl citim toți. Nu o cunosc. Mi-a dat un mail. Am răspuns urgent. I-aș da nu una, ci zece mâini de ajutor.
Ca părinte, e normal să ai întipărită în minte imaginea prosperă a copilului tău și într-un fel ”te dai peste cap” să îl vezi crescând sănătos la minte, trup și suflet. Îți imaginezi cum va avea un traseu educațional fără probleme, cum va înfrunta cu brio problemele vieții legând prietenii calitative și în mintea ta toate se aliniază perfect. Însă ce faci atunci când ”planurile de acasă” nu se suprapun realității și afli că ai un copil dislexic?
E povestea noastră … drumul pe care mergem împreună eu și Filip , copilul meu binecuvântat cu dislexie.
Definițiile pompoase nu m-au ajutat să înțeleg ce-i cu tulburarea asta specifică de învățare . Filip are 10 ani și experiențele trăite zi de zi alături de el mi-au dezvăluit adevărul din spatele dislexiei, iar eu vi-l împărtășesc pentru a înțelege că
este o provocare reală, nu o simplă scuză pentru ”lene”.
Intuiția de mamă mi-a spus că este ceva diferit în modul în care procesa informațiile. Vedeam cum noțiuni elementare de citit, scris și calcul matematic îi puneau mari dificultăți și îmi era greu să accept că ”atât îl duce capul”.
Îl corectam și greșea din nou, îi explicam și uita repede, caietele reflectau dezordinea din gândurile lui: litere și cifre inversate, și mai mici, și mai mari, cuvinte lăbărțate, legate între ele , greu de descifrat. La matematică îmi ieșeau peri albi până descompuneam enunțul problemelor să îl fac să priceapă logica, calcula pe degete și nici vorbă să reușească să memoreze tabla înmulțirii.
Practic, fără un ajutor nu reușea să își facă temele , iar temele făcute împreună reușeau să mă transforme într-o mamă- Godzilla, de care mă speriam și eu. Filip plângea deseori, eu plângeam când nu mă vedea el … Acumulam frustrare, ciudă, nervi și gânduri negre gen: Nu sunt o mamă bună! Cum va face față mai departe? Va reuși să termine școala? Ce o să fie în stare să facă?
Într-o zi, când se chinuia să-și citească textul din cartea de lectură, m-am apropiat cu blândețe și l-am întrebat care-i baiul…
”Mami eu număr literele pe care nu le cunosc…”
Răspunsul lui mi-a tăiat respirația… în clasa a 2-a încă nu asocia forma literei cu sunetul ei.
Am programat o evaluare complexă la psiholog și rezultatul a fost : ”DISLEXIE ca la carte” , DISCALCULIE și DISGRAFIE, în ciuda unui IQ normal.
Nu vă pot spune câtă ușurare am simțit, parcă mi s-a prăvălit bolovanul de pe inimă. Aveau toate un sens și nimeni nicio vină.
Nu am stat nicio clipă pe gânduri și am intrat în acțiune. Am aflat că avem o legislație care sprijină parcursul școlar al copiilor cu tulburări specifice de învățare (OMEN nr 3124/2017), că pe baza unui certificat de orientare școlară are dreptul la un profesor de sprijin, o curriculă adaptată și evaluare diferențiată ( de exemplu i se citesc sarcinile de lucru și i se acordă timp suplimentar pentru răspuns). Școala ne sprijină și am legat un parteneriat strâns cu învățătoarea și psihologul. Filip învață foarte bine vizual, așa că folosim schițe colorate, scheme conceptuale și la calcule tabla pitagoreică. Nu vânăm note și nici nu suntem într-o competiție cu restul elevilor, dar fiecare reușită este motiv de sărbătoare. Dacă înainte avea o anxietate față de școală, acum se simte în siguranță, acceptat și încrezător.
Cât despre mine…ei bine… cel mai greu mi-a fost să renunț la a-l încadra în tiparul clasic.
Recunosc…nu mi-e ușor să îl privesc blocat între cuvinte la lectură și agitat că îi ia prea mult timp, să îl văd chinuindu-se să facă temele la mate, să îi ignor scrisul schimonosit, să descopăr modalități de a-i fixa noțiuni și de a face temele să fie mai amuzante. Deși nu am o pregătire în pedagogie sau psihologie , realizez că am la îndemână dragostea și simpla mea prezență ca mamă care uneori sunt tot ce contează.
Treptat mi-am resetat prioritățile, perspectivele și așteptările; mi-am încărcat bateriile cu îndelungă răbdare și am invocat toată creativitatea universului. Dumnezeu mi-a pus pe inimă să scriu pentru a fi o încurajare și pentru alții, așa s-a născut pagina de FB și blogul nostru de suflet : www.binecuvantatcudislexie.ro, unde consemnez experiențele noastre faine dar și cele mai puțin plăcute și mă implic în campanii de promovare a conștientizării dislexiei.
Scopul meu e să mă asigur că își păstrează încrederea în propriile capacități și să înțeleagă el, dar și ceilalți că dislexia nu este o etichetă negativă, ci o parte din personalitatea sa unică.
Pentru Filip e superputerea care îi generează o imaginație bogată și un spirit liber fără constrângerea lui ” ce o să zică lumea”. Îi insuflă un curaj de a explora tot ceea ce este nou și de a găsi soluții rapide fără a se poticni în detalii nesemnificative, iar astea sunt puncte forte de caracter valoroase pentru viitor.
Mă întreb mereu ” oare ce se întâmplă cu miile de copii rămași în anonimat? ”
Din păcate nu toți au parte de un diagnostic timpuriu și se pierd în sistemul tradițional de învățământ fără măcar să își descopere potențialul.
E nevoie să conștientizăm că există și copii cu tulburări specifice de învățare, nu doar olimpici, dar mai ales că ei pot fi ajutați să evolueze doar netrecându-i cu vederea.
Am certitudinea că prin credință și o atitudine potrivită, ceea ce inițial pare o povară sau o limitare poate deveni, la momentul potrivit, o binecuvântare.
Amalia
Felicitări și multe binecuvântări mămico! Curaj și înainte! O încurajare pt toate mămicile care au copii “diferiți “, dar și unici în felul lor de a fi.
Monica Enulescu
Va pot întreba dacă ați facut copilului dvs și un rmn celebral? Cunosc cazuri de copii care aveau diverse afecțiuni la nivel celebral, afecțiuni care au dat asemenea modificări.Copii care au fost diagnosticați tardiv, fix pentru ca toată lumea s-a gândit la dislexie, anxietate, ADHD, emoții, etc, mai puțin la un chist sau o tumora celebrala care puteau da asemenea simptome. Va rog sa îmi iertați îndrăzneala de a va întreba…
Iulia
Nu am fost îndrumați spre investigații medicale imagistice dupa consultul de neurologie pediatrica. Până în prezent copilul nu prezintă niciun alt deficit funcțional sau simptom care sa ma determine sa extind investigatiile dar cu siguranta daca va fi cazul vom face si RMN
Ana
Mi ati povestit atat de bine situatia.
Avand un copil tipic mai mare, sub nici o forma nu m as fi asteptat ca cea mica sa fie diagnosticata cu disgrafie, discalculie, deficit de atentie.
Pana sa i se faca evaluare, ma tot imtrebam cu ce gresesc eu.
Acum, ne am inarmat cu rabdare, pozitivism, mergem la logoped, avem un profesor de sprijin si stim ca va fi bine.
Da, sint copii unici si speciali si trebuie sa le fim alaturi.
Va dorim numai bine!🤗😘
dojo
Felicitari pentru dorinta de a afla mai multe (este extrem de greu pentru un parinte sa inteleaga ca are un copil “altfel”) si pentru initiativa. Ma bucur ca aveti sprijin din partea scolii, de cele mai multe ori acest sprijin este vital pentru ca respectivul copil sa se simta acceptat si valoros. Din fericire exista o serie de modalitati de invatare, exista tehnologie etc. Filip poate sa atinga un potential inalt, atat timp cat modalitatile de invatare sunt adaptate pentru el.
Vecina mea are 2 fete (ambele cu dislexie). Una termina acum liceul, cealalta este in clasa a VIII-a. Absolut minunate si fericite. Si da, au rezultate destul de bune la invatatura si un viitor deloc intunecat 🙂
dojo
PS: nu pot sa nu observ ca, imediat ce ai postat pe Facebook, au aparut si specialistii DoTerra sa recomande uleiuri esentiale. Oamenii astia sunt un adevarat cancer, efectiv nu au in minte decat sa isi vanda mizeriile, cu orice pret.
Sa vii sa ii spui unui parinte in situatia autoarei ca se rezolva totul cu ulei esential, asta da scuipat in obraz.
Sau, cazul nostru, experta din asta in medicina uleioasa “vai, dar te-ai gandit sa folosesti ulei esential pentru diabetul fetei?”.
Nu ne-am gandit, ca asa suntem noi prosti, sa chinuim copilul cu insulina, senzori si pompa, ca ne simtim sadici. Sotul lucreaza ca ofiter de securitate intr-un spital local, un job greu si extrem de periculos (vin tot felul de drogati, vin unii inarmati etc.).
Face asta pentru ca asa are acces la asigurari de sanatate foarte bune, altfel ne-ar costa 3 mii de dolari pe luna insulina, senzorii si Omnipod. Prima vitala, senzorii si pod-urile pentru a ii oferi copilului o viata cat de cat normala (adica fara 14-20 de intepaturi in deget, sa verifici glicemia si cel putin 5 injectii in medie PE ZI).
Autoarea la fel, face tot posibilul ca Filip sa aiba acces la invatare, sa isi atinga potentialul. Sigur plateste terapii scumpe, sigur nu doarme noaptea, doar doar mai gaseste o solutie.
Si vine un doterist din asta destept sa-ti spuna ca toata comunitatea medicala este cretina, ca uleiurile astea is miezul.
Si nu m-as irita neaparat (ca i s-a mai spus fie-mii ca, daca mananca OK 6 luni se face bine, pentru ca respectivii nu inteleg diferenta intre tip 1 si 2), daca vine din necunoastere.
Dar la astia vine pur si simplu din disperarea sa-si faca planul, chiar daca literalmente calca pe cadavre.
Ii explicam inteligentei care-mi baga pe nas uleiurile (ca-s mai bune decat insulina), ca, daca nu are copilul meu acces o saptamana la ea, moare in chinuri groaznice. Dar cu cine sa vorbesti?
Sunt pe un grup de parinti cu copii ce sufera de T1 si povestea o mamica de la tara, ca i-a fost diagnosticat copilul cu diabet si vecina ii spune sa ii dea uleiuri. Norocul femeii (si al copilului), ca a venit sa intrebe pe grup. Oare cati oameni nevinovati sunt luati de prosti de indivizii astia?
Ca se strang ca musca la balega, imediat ce aud de boala.
Gata, am terminat de spumegat 🙂
Nancy
Vai, Dojo, ca ma starnesc si eu citindu-te… Rasfoiesc uneori pagina unei doTerriste destul de cunoscute si ma ingrozesc. E ok sa stai cu tensiune mare, e ok sa stai cu ASLO marit (“daca n-ai simptome, bucura-te de viata”), doTerra e leacul pentru orice si inseamna “eliberarea de frica”, e pur si simplu ingrozitor cati oameni slabi aleg sa o creada…
La subiect, toata admiratia pentru mama si baiat! Nu e deloc usor drumul lor, dar au sprijin si mai ales, au amandoi atitudinea potrivita.
Diana
Sunt mai mulți oameni și copii cu dislexie decât se știe. Din pacate foarte mulți raman nediagnosticati și frustrati o viata intreaga ca ei sunt diferiti.
Soțul meu are dislexie, o varianta mai ușoară. Mi-a zis ca prima data cand a fost diagnosticat cu dislexie a fost undeva pe la 20 de ani… din greseala. Pana atunci el a simțit ca e prost pentru ca nu reusea sa citeasca la fel de repede și bine ca restul colegilor. In schimb l-a ajutat matematica și faptul ca gândești diferit sa treacă de scoala, sa ‘pacaleasca’ sistemul.
Totuși dislexia se vede și azi, la 33 de ani, unele chestii banale lui i se par de neinteles. In schimb profesional o duce f bine avand 8 firme diferite și peste 100 de angajati. De-a lungul timpului, cu multa munca, a invatat sa devina un dislexic functional, chiar dacă mai are scapari si inca mai citeste inversat (mai ales daca r obosit). Ma bucur sa aud ca și in Romania este sprijin pentru copii cu dislexie. Doar îmi pare rău ca mulți inca cred ca cei dislexici sunt prostii sau cretini… când de fapt ei sunt doar diferiti.
Eminescu
Din pacate foarte mulți raman nediagnosticati și frustrati o viata intreaga ca ei sunt altfel..
Creanga
super fain