Joi am dormit până la prânz. Nu știu ce s-a întâmplat, pur și simplu, corpul meu a cedat. Era 11.42 când m-am uitat la ceas. Desigur, noaptea n-a fost chiar legată, ci m-am trezit de trei ori, o data cu muci la fiecare pui, încă o dată la schimbat de scutec la cel mic și de câte ori o fi supt el, dar asta nu mai știu.
-Mami, stii cand vreau sa plecam de la Sibiu?
-Cand, puiule?
-Cand murim.
Cam atat de mult ii place lui la Sibiu.
Sunt curioasa ce iti vei aminti peste multi ani despre azi. M-a uimit raspunsul tau din seara asta, la intrebarea ce ti-a placut cel mai mult. Surpriza de dimineata si cum am ras amandoi la mall, cand am vazut totul impodobit cu inimioare si am zis ca astia stiu ca-i ziua ta. Desi ai primit multe cadouri, pentru tine altceva a fost cel mai important. Iubesc asta la tine, micutul meu de patru ani.
Era cam timpul de culcare, fiului meu cel mare îi cădeau ochii în gură, așa cum îi cad ochii în gură oricărui copil care n-a dormit la prânz în ziua respectivă. L-am chemat să îi pun pijamaua, nu pentru că el n-are încă patru ani, un frățior proaspăt pe lume sau că îl răsfăț până la cer, ci… PENTRU CĂ ALTFEL NU AM TERMINA ÎMBRĂCATUL CU O PIJAMAMA NICI CÂND FRATE-SĂU VA SPUNE POEZII.
A început să-l zică pe l, mai are însa de lucru la r. Ocazie cu care, mama se străduiește să-l învețe poezia următoare:
Și ne-a auzit fratele cel mare că lucrurile care îi rămân lui mici ajung la Victor, a văzut deja că haine cu care apărea în poze, bebeluș, sunt folosite cu succes de frățior. Deci n-ar fi trebuit să ne mire când a zis:
-Când îmi cad dinții de lapte, ce facem cu ei? Îi dăm lui Victor!
foto Pixabay
