Iubesc copiii. Nu numai pe ai mei. Sunt vii și adevărați. Copiii nu se prefac. Iar generațiile astea noi de prunci educați știu să își ia apărarea când o nedreptate dă peste ei, când un adult le dă peste bot pe nedrept. Dar despre asta, în alt context. Iubesc să îi apăr pe copii, așa cum pe mine nu m-a știut nimeni apăra de adulții neplăcuți. Na.
Dar pe scurt, despre azi. Duminică dimineața, ziua de Paști. Așteptam iepurașul toți. Tudor își dorea un Lego mare de ceva timp. Deja ne uitam zilnic la poze cu trenul respectiv. Mă întreba insistent, aproape prea mult, ca un copil care numără zilele, orele și minutele până când. Și-l dorea tare de tot.
Pe de altă parte, pregătisem un cadou pentru bunici. Nu voi scrie ce, să nu creadă haterii că mă laud sau că din nou profit. Dar un cadou frumos-frumos, care ne entuziasma pe toți patru. Ceva despre care am povestit, cum să îl dăm, împachetăm, prezentăm. I-am arătat punguța, el a scris felicitarea, știa unde e ascuns în dulap.
Pentru ziua de Paști, făcuserăm planul de două săptămâni: la cât ne trezim, mâncăm sau nu mâncăm, spălăm sau nu spălăm, cine e prezent când ieșim în curte să căutăm ouă și cadourile în grădină, dacă punem stângul sau dreptul pe iarbă mai întâi, detalii la virgulă, că abia aștepta treeeeenul, ați înțeles.
Vine duminică dimineața. Mă trage în cameră să mă întrebe ceva.
Dacă le putem da bunicilor cadoul întâi.
Ioana
Bam! Șah mat!
Bai, ce minunați sunt ăștia mici!
Miruna
Exact! Bucuria de a oferi bate orice lego city pe care ți l-ai dorit de mult
Mona
Sunt minunati copiii!