Evenimentele din viaţa unui om se desfăşoară urmând un fir epic şi cronologic destul de previzibil şi fidel tiparului de generaţie. Aşa ar fi trebui să denumesc articolul ăsta, de fapt, breaking-news-ul fiecărei generaţii.

Dacă atunci când eram într-a noua, eu vorbeam de balul bobocilor, iar colegii dintr-a unşpea de majorat, acum eu vorbesc doar care dintre colegi cu cine s-a căsătorit, iar iubitul meu -care-ai lui de cine-au divorţat. Adică, astea-s evenimentele majore ale vremii, surprinse din două puncte de vedere. Între generaţiile noastre e o diferenţă de 4 ani şi jumătate, 4 ani în care ai timp să semnezi acte, să dai şi să iei nume cu împrumut şi promisiuni pe viaţă. Ai timp să te juri în faţa veşniciei şi să-ţi faci cruci repetate, să schimbi domicilii şi numere la pantaloni, să faci doi copii şi-apoi să te (răz)gândeşti cu cine să îi creşti.

Căsătoria nu e nicidecum finalul fericit al poveştilor de iubire, ci mai degrabă o continuare care- ca orice continuare- trezeşte grade diferite de fericire şi fluturaşi în burtă. Ştiţi că eu cred în iubire şi-n adevăr la fel cum cred în mine şi în prezent. Despre viitor însă, nu mă exprim. Dar căsătoria doar cu iubire nu face casă bună, cred că avem cu toţii măcar vreo 2 exemple care tocmai ne-au răsărit în minte. Căsnicia are nevoie de iubire, dar nu are cum supravieţui fără MINTE. Fiindcă doar mintea e cea care ne înţelepţeşte, ne îmblânzeşte şi ne ocroteşte de noi înşine în ipostaze pe care nu le-am putea şterge din sufletul celuilalt. Eu cred că, în marile iubiri, e vorba despre potriviri de minţi şi de momente, sub binecuvântarea neînţeleasă a sufletului. Atunci când ştii că ţi-e bine cum nu ai crezut vreodată că îţi poate fi. Şi ştii cu burta, nu cu capul.

Câteva date sugestive:

• O femeie peste 25 de ani, cu studii superioare şi venituri proprii are cu 20% şanse crescute pentru o căsătorie fără divorţ, în timp ce o femeie care s-a măritat înainte de 25 de ani, fără studii superioare şi fără venituri proprii are 40% şanse de a sfârşi într-un divorţ. (sursa)
• Dacă părinţii tăi sunt încă împreună şi căsătoriţi, se pare că-ţi scade riscul de a divorţa cu 14%.
• Cei care aşteaptă până după 25 de ani să se căsătorească au o probabilitate cu 24% mai mică de a divorţa.
• Se pare că locuitul împreună înaintea căsătoriei creşte probabilitatea unui divorţ cu 40%.
• Cei cu studii superioare au 13% şanse mai mici să divorţeze. (sursa)

Un post lung, cu spume. O înfrângere dincolo de cuvinte. Mă dau bătută, fiindcă e cel mai înţelept. Asta îmi spun ca să-mi conving conştiinţa şi să reuşesc să nu mă mai trezesc la 6 fără ceas. Am înregistrat, în mod oficial, cea mai lungă durere de cap din istoria durerilor mele personale. M-a apucat joi şi m-a lăsat duminică. Cam tot de pe atunci n-am mai putut dormi normal ca oamenii, de ieri nu m-am dus la cabinet şi am recuperat. Probabil creierul şi-a cerut drepturile, chiar dacă inima încă nu obosise. De plâns.

E o poveste despre discriminare, sclavie şi comunism. E o poveste despre români, despre drama emigrantului intelectual şi o copilă care nu vrea să-şi coboare standardele.

Continuare

Dragii mei, mă confrunt cu unul dintre cele mai stupide episoade de prostie umană din istoria mea personală. Sper să fie ultimul, că mă lasă nervii.

E prima dată când iau în considerare la modul cel mai serios să contactez un avocat şi să demarez un proces de hărţuire şi discriminare. Nu vreau să vă plictisesc, ci doar să vă dau un exemplu. Fără legătură de context, totuşi foarte sugestiv. Pentru cum ne poate civilizaţia tâmpi. Şi cum ne poate sistemul creşte în înălţime, nu şi în isteţime. De restu’ vă povestesc după victorie. Că nu mă las.

Managera mea de cabinet îmi întinde o hârtie printată şi îmi zice:

Miruna, uite cursul ăsta, toţi trebuie să-l facem! cu accent pe toţi.

Mă uit scurt şi îi zic: Cutare curs, aham, ştiu. Eu l-am făcut deja…

La care ea: Nunu, n-ai înţeles. Tocmai ni s-a spus de la conducere, că toţi trebuie să-l facem. Cu accent pe toţi.

La care eu: Înţeleg, dar eu îţi spun că L-AM FĂCUT DEJA. Cu accent pe disperare.

La care ea: Bine, dar dacă tot ne zic ăştia să-l facem, nu vrei să-l mai faci şi tu o dată? Cu accent pe prostie

Nu-mi venea să cred. La care eu, în speranţa că o poză face cât o mie de cuvinte: Te rog, du-te la dosarul meu cu certificate şi verifică, ai acolo copia.

Îmi zice că o enervez, că prea-s cu moţ tot timpul. Şi cred c-o enervez, că nu prea înţelege ce vorbesc. Fără legătură cu limba. După 2 ore, îmi scrie (pe messengerul intern al clinicii): Într-adevăr, am găsit certificatul. Dar e de anul trecut, aşa că mai fă-l totuşi o dată.

[“Prostia: roata se invarte, dar hamsterul e mort.”]

Acelaşi curs, acelaşi certificat, doar prostia surprinzătoare. N-ai cu cine! Nişte spălaţi pe cap. Aş fi zis creier, dar asta ar fi însemnat că-l au.

Într-un final, am zis ok… pentru că e mult mai simplu să (mai) fac juma’ de oră un curs online decât să fac Monumentul să priceapă.

Vorba Monicăi, pe unii nu ştiu cum îi suportă pământul.

foto

Câte milioane de lire şi câte lacrimi a stors ACEASTĂ reclamă din unghiurile interne ale ochilor atâtor englezilor, naivilor, copiilor. Serios???

(John Lewis, un mare lanţ de magazine plăteşte o sumă aberantă pentru această reclamă, care cică celebrează zdroaba prin care treci când îţi spargi creierii că e Crăciunul pe tine, ea aşteaptă cadou şi tu iar i-ai uitat culoarea preferată! Totul e reprezentat prin eroul de zăpadă, care trece peste mări şi ţări în căutarea cadoului perfect. Uitaţi-vă şi dumneavoastră, că nu-i limba chineză:)

Reclama din spatele reclamei. Înţeleg ideea spotului şi mă înclin în faţa strofocării celei de toate Crăciunurile pentru găsirea Cadoului. Însă garantez că reclama a fost făcută de un bărbat, altă explicaţie nu găsesc. Fiindcă mă declar total dezamăgită de finalul poveştii, adică de alegerea cadoului perfect: căciulă, fular şi mânuşi. Care să ţină de cald…unui om de zăpadă? Pe care căldura-l omoară, întrebaţi orice prunc cu minim o iarnă experienţă. Când faci un om de zăpadă, îi doreşti frig, zăpadă, ger, bobotează. Niciodată căldură, dacă-i doreşti zile.

Îmi retrag însă cuvintele de critică, înţelegând totul, dacă producătorul este bărbat. Că doar specia lor a inventat vorba aia, “intenţia contează”. Iar când intenţia te duce să escaladezi munţi şi se traversezi oceane, ce dacă finalul e tricotat şi luat din raftul de reduceri, acuma, orice bărbat cedează la un moment dat. Să sperăm că pe-al dumneavoastră îl prinde cedarea la mall şi nu la Bucur Obor.

Ideea e că atunci când te strofoci după un cadou, să nu iei primul fular roşu cu căciulă la ofertă, doar fiindcă ţi-a ajuns cuţitul la os, îţi fierb creierii printre rafturi şi nici plasele nu te mai ţin. Ci să te gândeşti oare ce i-ar plăcea cu adevărat cadorisitei. Şi cu cât îi pune viaţa mai puţin în pericol, cu atât mai bine!

Povestea asta e atât de simplă, că mi-e şi ruşine s-o spun public. O singură dată în viaţa mea, un băiat mi-a vorbit despre viitoruri cu acel gen de împreună, care presupune mai mult decât un Revelion, deşi până şi evenimentul singular mă băga-n sperieţi. Eram prea tânără, prea nebună, prea copilă, prea săracă, prea puţin convinsă că e el. Şi atunci i-am spus să mai aşteptăm, că nu sunt pregătită. Deşi îl iubeam până la stele, îl puteam visa noaptea chiar când era lângă mine sau mi se putea face un dor cu lacrimi, de el.

Continuare

Din ciclul “până când moartea sau altă blondă” ne va despărţi, acest text e dintr-o poveste adevărată, neinspirat, prost adaptat şi deja întâmplat.

Ştiţi bunul obicei al celor preaîncrezători inspectori de telefoane, când telefoanele sunt ale altora şi, mai ales, ale jumătăţilor cu care împart patul, copilul şi ratele la bancă? Mda, astăzi stăteam de vorbă cu o doamnă divorţată, cu un copil şi considerabil mai multă experienţă la inspectat diverse, decât mine. Mi-a povestit cum a fost.

Continuare