Iubito, nu sunt pregătit să mă căsătoresc. Cu tine.

Povestea asta e atât de simplă, că mi-e şi ruşine s-o spun public. O singură dată în viaţa mea, un băiat mi-a vorbit despre viitoruri cu acel gen de împreună, care presupune mai mult decât un Revelion, deşi până şi evenimentul singular mă băga-n sperieţi. Eram prea tânără, prea nebună, prea copilă, prea săracă, prea puţin convinsă că e el. Şi atunci i-am spus să mai aşteptăm, că nu sunt pregătită. Deşi îl iubeam până la stele, îl puteam visa noaptea chiar când era lângă mine sau mi se putea face un dor cu lacrimi, de el.

De ce invers nu ar fi la fel? Adverbele ca “încă”, “acum” folosite alături de negaţia verbului “să ne căsătorim” nu schimbă cu nimic sensul de bun simţ al înţelesului logic. Femeile nu sunt cele mai ahtiate după căsătorie, asta o dovedesc toate acele prietene ale mele, care nu sunt pregătite, deşi ar avea cu cine să fie. Căsătoria în viaţa unei femei nu e o bifă pe o listă, iar dacă e deşteaptă nu e nici o dovadă a puterii asupra unui bărbat. Farmecul basmelor cu prinţi şi diamante stă în faptul că nimeni nu-i ţine prinţului pistolul la tâmplă când numără karatele. De frică să nu-şi primească el însuşi o porţie servită în loc de cină. Da, femeile se pricep şi la altele în afară de bucătărie.

Căsătoria nu e muncă de lămurire, nu e o înşiruire de argumente, nu e nici măcar o înţelegere. Căsătoria nu e camaraderie, nici garanţie, nici multe kilograme în plus. Căsătoria n-ar trebui să fie despre viitor, ci despre o alegere a prezentului. Căci până mâine, avem de convieţuit astăzi. Căsătoria n-ar trebui să fie o dovadă nici de iubire, nici de putere, nici de supunere. Ci ar trebui să fie despre un moment, când te simţi atât de prost, încât să crezi în naivitatea supremă a lui “până când moartea ne va despărţi”. Sau, cel puţin, să ţi-o doreşti cu fiecare fir de păr. Acum şi aici sunt singurele dovezi şi garanţii care există. Iar de ăla care nu te vrea când tu îl vrei, fugi cât vezi cu ochii şi, când începi să nu mai vezi de oboseală, mai fugi o tură, doar ca să fii sigur c-ai scăpat.

Orice v-ar spune părinţii sau bunicii, luaţi de-i întrebaţi. Cum au făcut de nu şi-au adunat catrafusele la a doua ceartă mai serioasă şi de ce n-au fost curioşi cum arată şi alţii dezbrăcaţi. Luaţi de-i întrebaţi cine făcea piaţa şi care lua copiii de la grădiniţă. Cine plătea bona şi ce se făceau fără prezervative. Cu cât timp înainte au plănuit pruncii şi la câte ecografii s-au căutat. Întrebaţi-i ce făceau seara, la ce seriale se uitau sau pe ce site-uri navigau. Vedeţi, bunicii noştri chiar se pot lăuda a fi dus o viaţă împreună; în zilele noastre tot ce ne mai rămâne de lăudat e distribuirea sarcinilor pe cap de căsătorit.

Nu pledez nici pro nici contra, fiecare să ştie pentru el. Aşa cum am ştiut şi eu atunci odată pentru mine. Să visăm la iubire, dar să o facem cu picioarele pe pământ. Şi să nu ne pierdem timpul mai mult decât bunicii noştri ar recomanda. Ca la extracţii: dacă nu iese dintele în primele 20 minute, faci trimitere şi-l pasezi la altul. Să fie de-acum problema lui. 😉