Nu ştiu prin ce nefăcută sau neclick-uită, mă trezesc într-un grup din ăsta plin de intelectuale cu preocupări alternative de pe facebook: Raw Vegan. Dada, preocupările de facebook, să mă scuzaţi. Şi nu dau link, poate mai ajunge vreun prunc nevinovat pe-acolo.

Unde

o prietenă de-a mea scrie să întrebe dacă e adevărat că femeile vegane nu mai au ciclu menstrual, exprimându-şi un dubiu legat de cât de sănătoasă e totuşi treaba asta.

Bun. După care, potopul. Link-ul ăsta, de exemplu. Nu trebuie să faceţi click, eu oricum n-am mai rezistat de la ideea că menstruaţia e blestemul femeii. Iar comentariile care urmau erau de-a dreptul halucinante. Terifiante. Şoc şi groază all right. Cică cine-a mai inventat şi chestia asta cu sângerarea menstruală, cine are nevoie de ea! Că şi-aşa numa’ probleme îţi face, te mai doare şi burta, ba unele mai şi leşină pe stradă. (eu le-aş întreba dacă au luat micul dejun. Sau cina aseară. Sau câţi morcovi au ros la ultimul ospăţ.. ) mda, total inutilă menstruaţia asta. Probabil aşa au învăţat ele în cele 2 clase primare absolvite butonând la facebook, mă scuzaţi.

DAR NU MĂ POT ABŢINE.

Într-o vreme, citeam postări din grupuri de anorexice. Pregăteam un articol

sau nu ştiu cu ce scuză eram pe-acolo. Credeţi-mă, nici americancele subnutrite (alea care haleau vată ca să li se umfle-n stomac) nu debitează asemenea cretinităţi.

Mâncaţi, doamnelor, pentru sănătate şi pentru viaţă. Dar aveţi grijă şi mintea cu ce fel de idei o hrăniţi. Există lucruri mai nocive decât carnea.

Ishtenem!

p.s. Am părăsit, de urgenţă, grupul.

foto

Fetelor, doamnelor şi domnişoarelor, ce-aveţi, dragă, cu sprâncenele proprietate personală, aţi prins boală pe ele??? Unele dintre dumneavoastră, să nu vă fie cu jigniri ori să se lase cu ofense,  vă boiţi moacele de zici că v-aţi scăpat cu markerul permanent nesupravegheate pe la vârsta de 3 ani. Nu vă faceţi probleme, nimeni nu ştia pe-atunci să coloreze fără să depăşească linia, dar până la 5, hai, 6 ani am învăţat cu toţii. Ce naiba, ne facem de mândra minune! Pe noi şi pe mama noastră, care, biata, nici n-o fi pus mâna pe eyeliner în viaţa ei. Dar las’ că fiică-sa recuperează.

Şi ştiu că nu-i eyeliner drăcia aia de-ţi mâzgăleşte sprâncenele, iar ăsta e ultimul detaliu care contează.

Sprâncenele ultra-studiate şi mega-conturate sunt frumoase doar în reviste şi la TV. De asta sunt şi aşa puternic conturate!!! În viaţa de zi cu zi, însă, la birou, în oraş, vara sau iarna, când oamenii vă văd în 3 D fără ochelari, arătaţi de zici că e cum scriam eu mai sus. (La fel e şi cu dinţii. Cei perfecţi sunt nu prea grozavi, fiindcă sunt fără personalitate. Sunt artificiali şi sunt toţi la fel de frumoşi şi artificiali. Am pus zeci de dinţi din ăştia “perfecţi” la oameni care suspinau după urâţii lor naturali, aşa strâmbi şi galbeni cum erau ei.)

• Grosimea: Ştiu că cele subţiri îmbătrânesc, dar totuşi. Să întinerim cu limită. Nu le mai faceţi aşa groase: Când toată faţa e numai o sprânceană, pardon, două, ăsta e întregul şi singurul mesaj pe care-l transmite faţa respectivă: sprâncene, sprânceeeene-aveem… Ce înseamnă asta? Habar n-am, să-mi spuneţi voi, dar nu sună prea sofisticat. Că de arătat, urlă.
• Culoarea: Nu le mai faceţi aşa negre. Gizăs craist, eu când le văd deja încep să-mi fac rugăciunile să nu visez noaptea. Mai ales dacă sunteţi blonde, aplicaţi machiajul ăla să se potrivească şi cu faţa voastră, nu numai cu a domnişoarei de pe ambalaj!
• Forma: Nu le mai pătrăţiţi perfect. Sunt prea unghiuri de 90 de grade, 90 de minute şi 90 de secunde. Cine-a fost prezent la orele de mate printr-a şasea ştie ce vorbesc. Cine se machia în oglindă, pe sub bancă … nu prea. Sunt foarte artificiale şi urâte. Vă îmbătrânesc, vă masculinizează şi vă dau acea notă de ridicol şi vulgar, care întoarce capete pe stradă. De mirare, nicidecum de respect pentru minunatul machiaj efectuat dimineaţa la 7!
• Perseverenţa: aici e simplu. Renunţaţi la orice formă de manifestare a bolii sprâncenei. Gata, aruncaţi creioanele de sprâncene, programările la cosmeticiene de cartier sau la prietene la cataramă şi umblaţi cu faţa VOASTRĂ pe stradă. E mai puţin rea decât orice altă variantă creionată.

Şi nu uitaţi: Cel mai reuşit machiaj e acela care nu se vede că-l porţi.

Iar, în final, o sugestie de stil. Ultimul răcnet:

Continuare

Uneori se face că viaţa îţi transmite nişte lecţii pe care le fix leagă cu nişte situaţii între ele, de …oricât ai fi de sceptic …tot nu poţi închide ochii la ele. De exemplu, mă apucasem de un tratament de canal la un molar superior (mi-e cel mai urât de ăştia, fiindcă au şi multe canale, şi rădăcini curbe şi nici nu le văd decât în oglindă, oricum e muncă multă şi bani puţini şi nu aveam nici un chef), când dintele s-a dovedit a fi spart şi, sincer, nu pot spune că m-am întristat. L-am scos cu cea mai mare bucurie. (Îmi place partea chirurgicală a meseriei de nu vă povestesc. Să nu vă îngrozesc ori să vă stric percepţia asupra “copilei blonde”, care nu se teme de puţin sânge pe mânuşă. Ba dimpotrivă.) Oricum, tratamentele de canal nu îmi plac şi punct. Din mai multe motive.

Imediat după ce s-a ridicat tanti aia de pe scaun, vine alta, ghici ce face Mirunica, se apucă de alt tratament de canal, că aşa-i viaţa!!! Neaşteptată. Numa’ cât să nu te bucuri prea tare… Pe mine viaţa m-a învăţat adesea cu forţa nişte lucruri, de apoi au ajuns să-mi placă la nebunie. Unul dintre ele e gramatica. (Noroc cu profa de germană şi cu limba aia frumoasă, că altfel nici acum naş ştii unele chesti 😉 ) Sper ca următorul să fie tratamentul de canal. Fiindcă musai tre’ să prind viteză! Chiar şi în oglindă.

Tot aşa, de curând am cunoscut 2 persoane care locuiau în UK, dar nu rupeau o boabă de engleză. Frate, engleză!!!! Deci chiar aşa???

Dacă locuieşti într-o anumită ţară şi nu eşti vreun important mogul căruia i se rupe de una şi de alta, dar are trei pinguini pe lângă el, dacă eşi un om normal, cu risk de herzattack şi alte grozăvii, e vital să ştii spune cum te cheamă şi că faci alergie la penicilină, de te umfli ca balonul şi faci poc fiindcă nu ştii cum îi zice la că n-ai aer.

Dragilor, dacă locuim prin ţări străine, haideţi măcar nişte cuvinte elementare să învăţăm, cât să putem comunica cel puţin în limba gimnastică unii cu alţii. Măcar cuvintele alea de bază, pe care le găseşti în orice ghid turistic de tarabă, măcar ceva, orice. Astăzi, am învăţat eu cum se zice în turcă “închide” şi “deschide” tocmai fiindcă era mai uşor. Decât să învăţ pe altul “oupăn” şi “clouz”.

🙁

Altfel, suntem nişte handicapaţi sociali. Şi Doamne fereşte să avem nevoie de ceva şi să nu avem vreun binevoitor prin preajmă care să ne explice ca la proşti. E un efort, ştiu, tocmai fiindcă locuim în comunităţi minoritare, vorbim des la telefon cu mama şi pe facebook scrie tot în limba noastră, eventual avem un iubit care dă comanda la restaurant, dar totuşi. Să punem mâna să învăţăm nişte vorbe! Nu filozofie. BAZA.

P.S. Sistemul de sănătate în UK e de aşa natură, încât, dacă pacientul nevorbitor de rara limbă engleză nu se prezintă la medic cu translator, spitalul/medicul e obligat să-i găsească un traducător. Şi da, există un loc în care suni şi ăia-ţi trimit pe cineva să traducă. Amazing I tell you!

P.P.S. Înainte de a sări cu injurii la adresa turcilor, aflaţi că celălalt nevorbitor era român. Ce păcat.

foto

Weekend-ul ăsta am fost la o nuntă de greci în Marea Britanie. Toate bune şi frumoase, undeva la graniţa dintre tradiţii, foarte puţini invitaţi, aleşi foarte pe sprânceană. Eu am fost rugată să fac pe fotografa, probabil like-urile pozelor de pe pinterest m-au recomandat.

Ideea e că, la starea civilă, m-a luat tanti ofiţera deoparte la-nceput, să-mi explice care-s regulile fotografiatului. Nu ştiu dacă aşa o fi şi la noi, dar la englezi nu e voie să-i fotografiezi pe tinerii fericiţi în momentul în care semnează acordul de-a se lua reciproc în registru. Şi în viaţă, dar în registru semnează şi atunci vrei să le faci poza. Ei bine, nu e bine, fiindcă nu e voie.

Normal, blonda a întrebat de ce! Păi din 2 motive: number one- fiindcă registrul în care semnează e un act care nu aparţine mirilor, ci stării civile, deci n-ai dreptul să faci poză şi number two – fiindcă pe pagina aia poate mai apar numele celor care s-au semnat înainte şi cum confidenţialitatea aici e chiar o valoare, nu doar o vorbă, n-ai voie să faci poză.

După ce actele au fost semnate, mirii au primit o pană ruptă parcă din cei trei muşchetari şi o foaie pe care-au semnat-o în alb… de dragul pozei sau de dragul simbolului, habar n-am, dar oricum simbolic semnatul ăsta al cecului în alb la începutul unei căsnicii. În final şi la urma urmei, habar n-ai ce semnezi decât până la final. Care sperăm să vină cât mai târziu, oricât de fericit ar fi acesta. Cea cu adevărat importantă e desfăşurarea acţiunii, nu-i aşa? Exact cum păţesc eu la film: dacă nu-mi place în primele 20 de minute, sfârşitul vine întotdeauna mai devreme decât prevedea regizorul. Deşi unii rabdă şi 20 de ani sperând la un “end” care să aducă măcar un “happy” de moment.

Până una-alta, doar frumoase continuări împreună le doresc şi vă doresc tuturor celor pe care postul ăsta îi găseşte-ndrăgostiţi.

p.s. Pe de altă parte, nici filmele în care ştiu sigur ce se întâmplă nu sunt întotdeauna bune. Diferenţa stă, de obicei, în felul cum se întâmplă 😉

foto

Să conducă maşina, cred că asta-i cea mai frecventă. Să meargă la film cu prietena din copilărie. Să bea cafele cu colega în afara orelor de serviciu. Nevasta pe care bărbatul n-o lasă să facă masterul doar fiindcă ăla-i în străinătate. Masterul, nu amantul. Nevasta pe care bărbatul n-o lasă, punct. Nevasta asta e un gen anume de nevastă. Nefericită din principiu, frustrată fără să ştie de ce.

De obicei, genul ăsta de nevastă se laudă la prietena cu care nu merge la film şi la colege în pauza de prânz. Că ce bine se înţelege cu soacră-sa. Că ce bine se-nţelege cu bărba’su şi, mai ales, ce des. Ce copii premianţi îi cresc pe canapeaua din sufragerie şi ce brăţară scumpă a primit de ziua ei. Niciodată să nu-i credeţi pe cei care simt nevoia să facă afirmaţii despre evident. (Exceptând blondele care gândesc.) Niciodată să nu credeţi cuplurile care sunt exagerat de mieroase în public şi nici pe domnii care-ţi deschid portiera la maşină. (Exceptând şoferii în timpul serviciului.)

Nevasta nelăsată de bărbat e subiectul acestei pseudodiscuţii şi nu bărbatul care nu-şi lasă nevasta. Deşi în capul ei de nevastă oropsită, vă zic, el e capul răutăţilor, nenorocirea nenorocirilor, şi de asta uneori ea se va răzbuna acuzând migrene bruşte la ceas de seară, când el e cu testosteronu-n batistă, ori va opri ciorba caldă la amiaz. Aşa vreo săptămână, până i se face şi ei dor de ceva cald…în stomac. Ideea e că nu bărbatul e de vină. Ba el e chiar deşteptu-n propoziţie, din moment ce şi-a găsit aşa nevastă supusă, cuminte şi gospodină. (ciorbele calde sunt o adevărată artă atunci când nu vin din plic!) Ideea e ca nevasta îşi merită soarta.

Ca să (nu) te lase, trebuie să-i ceri voie.

Ca să fii deşteaptă, trebuie să ştii pune problema, nicidecum semne de-ntrebare şi privirea-n pământ. Vrei permis de conducere? Îl informezi că vrei, eventual îl întrebi ce părere are. Deşi, dacă nu are o părere bună şi nici n-o să ţii cont de ea, mai bine nu îl mai întrebi. Ci doar îl informezi. Dacă tot vă certaţi, de ce măcar să nu vă certaţi pe un fapt împlinit, care ţie să-ţi şi aducă ceva beneficii: Vreau să învăţ să conduc, mâine am prima oră la şcoala de şoferi. Şi dacă va face ca toate fiarele sălbatice (am urmărit cu toţii ştirile de la ora 5), măcar se va duce la culcare sălbatic dar plin de respect faţă de tine.

foto

Sunt momente în care ne place să fim răsfăţate, alintate, pisicoase, miau-unoase. Apoi, sunt toate celelalte momente din restul zilei când nu-ţi mai permiţi să laşi pe altul să fie bărbatul în viaţa ta.

Ştiţi că iubesc bărbatul şi-mi iubesc feminitatea şi urăsc să car plase. Nu-s genul care să se simtă ofensată de o uşă deschisă la maşină, deşi mă descurc şi singură să trag de-o manetă. Nu-s genul care să fie jignită dacă bărbatul se parchează mai paralel decât mine şi nici dacă se orientează mai bine pe hartă în concediu. Rar mă rătăcesc în timp şi spaţiu, motiv pentru care n-am complexe sau frustrări legate de individualitatea unora sau a altora. Fiecare cu-ale lui, sănătoşi să fim şi isteţi mai tot mai des, că nu strică la frumuseţe.

Însă, cea mai mare siguranţă şi cea mai garantată protecţie vin din bărbatul pe care-l ascundem sub dantelă şi fustă, pe care-l purtăm pe tocuri de 12 ori îl camuflăm în parfumuri scumpe. Există momente în vieţile noastre, când nu mai avem 4 ani şi valul mării care ne loveşte nu ne mai găseşte pe aceeaşi plajă cu tata. Iar mâna salvatoare nu mai cade ca o binecuvântare, ci ca o palmă de la viaţă. Să te trezeşti din copilărie şi din inocenţă. Sunt momente când eşti cel mai bărbat din viaţa ta. După o vreme, puştiul va fi bine antrenat. Căci după vacantele din anii ’90 la mare, toate vremurile-s aşa. De antrenament.

În sensul ăsta, mi-e şi scârbă de viitor. Viitorul celor care se cred prea bărbaţi în pantalonii lor de pijama.