De când am revenit în Bucureşti, am observat cu stupoare o nouă specie de pieton: ăla care respectă legea, dar doar de la jumătate.

Continuare

E vorba de aceste obiecte oribile, de tortură psihologică legală, practicată de persoane care se declară capabile de iubire maximă, totală și absolută pentru copiii lor.

Mai întâi să vă spun o poveste. Pe lesa asta o urăsc de mult și cu pasiune, deci nu-mi veniți cu argumentul suprem ”tu n-ai copii și n-ai dreptul la o părere”. Așadar. Îmi vine pacient, de vreo 4 ani, pentru prima dată la cabinet. Cu mă-sa, cu ta-so, toți pe capul meu și-al copilului. El -scump, un chinez bucălat, de-mi venea să-l iau acasă. Asta, până a început să urle ca din gaură de șarpe. Părinții îl aduseseră pentru că-l durea ceva, posibil o măsea, posibil mai multe. Cert e că nimeni nu știa, fiindcă pruncul, evident, nu avea obiceiul de a fi spălat pe dinți, deci nimeni nu știa ce zace în întunericul gurii sale. Eu lugu-lugu, în sus, în jos, nimic, domnule. Ăsta mic urla de-mi speria și pacienții de pe stradă. L-am trimis la un serviciu de specialitate, baftă fraților, dacă nu ne putem înțelege cu pruncul. Le-am explicat un pic părinților ce să-i spună, cum să-l pregătească de acasă, etc. Și i-am avertizat că listele de așteptare la clinica asta specială de copii urlători sunt foarte lungi, mai exact vreo 18 săptămâni urlătoare.

Peste un timp scurt, vreo săptămână adică, iar apare ăsta mic și chinez la ușa mea, tot nespălat pe dinți, tot urlător. De data asta, copilul în lesă. Probabil părinții sperau la ceva mai mult control cu asta. Ou mai gizăs craist, scoateți copilul din lesă și lesa din fața ochilor mei, că altfel e treabă de poliție, nu de dentist! Mi-a crescut pulsul urgent. L-au scos pe ăsta mic din lesă, m-au avertizat că începe circul, când colo, ghici ce… Am cucerit pruncul prin acțiunea numită Marea Eliberare din Lesă. A stat chinezul meu bucălat de vorbă cu mine de ziceai că-s cel mai bun prieten al lui. A deschis gura, mi-a arătat unde-l doare. I-am făcut și vreo două plombe acolo, pe loc. In your face, tuturor leselor de pe pământ!!!

Revenind. Știu că părinților le e probabil foarte comodă lesa asta. Exact ca atunci când ieși cu motanul tău de 400 euro la plimbare și nu vrei să te stresezi că pe unde ți se cațără temperamentalul, tocmai când tu vrei să defilezi mai țanțosă pe bulevard. Mai pricep și durerile de spate, cauzate fie de tocuri prea înalte asortate la copii prea mici, fie de copii prea nemergători, asortați la părinți susținători. Deși cred că ultimul ăsta exemplu ar putea dispărea de pe fața planetei. (Hai să fim serioși, ne învățau copiii să-și țină echilibrul și înainte de inventarea lesei pentru oameni mici.)

Libertatea și încrederea sunt dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi copiilor noștri. Ceva care le va folosi mult mai mult decât  ultimul răcnet de iphone sau nu-știu-ce haine de firmă. A-ți pune copilul în lesă, chiar și la 3 ani, îi transmite următorul mesaj: nu ești liber și nici de încredere.

Se va obișnui să crească așa, încătușat. Iar, pe la 16 ani, când vor începe problemele, îți vei da seama că tot în lesă e copilul tău, acum problema fiind doar că lesa nu mai e ținută de tine, ci de altcineva.

 foto îmi aparține (admir cum tipa a luat copilul de mână, ce-i drept, după ce era să-l spânzure într-o parcare locală. Cu siguranță, fără să vrea.)

Ca să vă explic pe scurt celor care ați deschis mai târziu televizorul: blonda gătește rar și prost, de asta rar. Mâncarea mea arată întotdeauna MI NU NAT, însă foarte rar asortez și gustul la aspect. De cele mai multe ori, mâncarea ajunge la gunoi și noi, la restaurant. Așadar, o masă cu mâncare gătita și mâncată acasă e un festin. Se pare că până și prietenii lui bărbatu-mio au auzit de talentele mele, încât unul dintre ei, când și-a împachetat lucrurile să se mute la el înapoi în Malaezia, ne-a dat niște plase cu ingrediente și câteva rețete atașate. Una dintre plase e încă pe masă, în bucătărie, mi-e și frică să mă uit ce-i în ea. Iar el- prietenul- s-a întors zilele astea în UK să dea un examen și l-am găzduit, bineînțeles, la noi.

A fost un pic ciudat când mi-a zis, deci, nu ați prea gătit nimic din ce v-am dat (conjugarea slinoasă în engleză lasând ceva nedeterminat – ”you” e atât ”tu”, cât și ”noi” , deci nu o să știu niciodată dacă se referea la mine că n-am gătit sau la noi, amândoi). Și mai ciudat a fost când mi-a deschis ușa unui dulap: uleiul ăla de pui merge grozav cu orez! ?!?!?! De unde știa că uleiul ăla neatins e în dulapul ăla, bărbate, cred că speli vasele toată săptămână!

Ăștia doi au plecat la examen, iar în seara în care s-au întors (storși, obosiți, cu un sindrom post-traumatic evident), i-am așteptat cu paste și pui cu mujdei și piure. De paste nu s-au atins, dar puiul l-au topit. Chevin Chinezul a fost mega-impresionat ori mega-flămând, nici nu vreau să aflu care mai tare. Bărbatu-mio a zis că a fost cel mai bun pui pe care l-a mâncat în toată viața lui.

În următoarea seară, când s-au întors de la o bere în oraș, ghici ce abia au așteptat să-mi spună??? Că pe nevastă-sa lu” altu” o durea spatele … de la gătit.

?!?!?

!?!?!?

?!?!?!??!?!?!

Asta, că venise așa vorba, la o bere cu băieții??

Îi și vedeam, tineri, frumoși și deștepți, la un pahar și-o poveste: De ce o doare spatele pe nevastă-mea. Câștigător a ieșit ăla cu nevasta bucătăreasă??? Eu credeam că bărbații se laudă cu altceva. Rușine să vă fie, speranța a murit! Iar eu încă râd de voi și astăzi.

foto

Nici nu trebuie să mă strofoc să bag un text de milioane, cu glume şi umor, că individa se mega-descurcă şi singură, să zic aşa. Să se facă de râs, deşi ea are impresia că se face de artistă. De genială. Sau de cacao, în fine, nici ea nu prea ştie exact.

De curând, când am fost acasă, mi-a zis tata (TATA!!!) că a văzut-o pe individă la teveu, cu găina. M-am distrat în prima fază, crezând că ea e găina. După care, nunu, tata m-a lămurit şi mi-a explicat. Cică aşa cum aveam noi un câine şi-l ţineam în curte, individa -despre care tata nu ştia decât că deţine o găină- are o, şi anume, găină. Pe sistemul cuţu-cuţu după ea, doar că a greşit specia. Mda, zic, c-a înnebunit Iulia Albu nu mă mir, dar cu taică-meu ce-o fi avut, zic, săracul. A fost marcat de biata găină adusă de-o chinuită ne-nţeleasă la tv.

În aceeaşi noapte, dau să văd dacă mai ştiu cum se foloseşte telecomanda (noi trăim fără TV bine-merci de câţiva ani deja) şi, ce să vezi, dau peste pupăză. Şi peste găină. Şi zău c-a doua zi doar despre asta am vorbit! Şi nu ştiu ce-am avut, săraca.

Ieri, alaltăieri, mă dădeam pe youtube ca şi cu barca pe conductă, când descopăr nişte emisiuni de-ale lui Teo Trandafir, una dintre figurile mele preferate din showbiz-ul românesc. Deşi cred că Teo e prea deşteaptă şi frumoasă ca să intre în oala asta. (Dar tocmai fiindcă e prea deşteaptă n-o să se supere c-am pus-o în acelaşi paragraf.)

Şi dau de individă, la una dintre emisiunile “Teo show” de la Kanal D. Cucurigu, boieri mari, am văzut găina, dar Iulia Albu a rămas acasă!!!

Nota 10 cu bravo pentru găinării.

(Mă scuzaţi, întrerupem acest articol fiindcă nu mai pot de râs. Fătuca asta cotcodăceşte ca un casetofon stricat şi flutură din genele fals intelectuale. Teo e însă Doamna Teo, păcat că găina- tot găină şi la TV)

foto

Maine plec acasa. Credeam ca ma intorc duminica viitoare, o saptamana fix dupa Pasti. Si nu numai fiindca asa ar fi fost logic, doar nu ne luam o saptamana concediu ca sa petrecem weekend-ul la Regina, ci fiindca sambata e ziua mamei mele. Si duminica , a tatalui lui H.

Spun “credeam”, fiindca, ce sa vezi, ieri cand vreau sa iau biletele de tren pana la aeroport, descopar cu mega-uimire ca data intoarcerii e sambata cu noaptea-n cap si nu duminica, asa cum credeam.

Cat de tare mi-a picat fata si cat de rau m-am enervat, doar cei prezenti pot confirma. Cred ca daca s-ar putea incorona o regina a gastelor proaste de pe lumea asta, as primi din oficiu medalia de aur, tronul si coroana. Probabil, din greseala, din bucuria enorma ca ziua ei se nimereste atat de bine cu Pastile si concediul nostru, dar si dintr-o idiotenie pe care nu mi-o voi ierta niciodata, am dat click-ul gresit. Si probabil dintr-un dor din ala care nici nu te lasa sa vezi bine. Ca da, de obicei, dupa o vizita acasa, sunt atat de suparata cand ma intorc, incat caut sa-mi iau urmatorul bilet cat mai repede. Asta se intampla pe fix 15 ianuarie.

Acum am sunat si la agentia prin care am luat biletele si la Lufthansa direct. Cica biletul de dus se poate modifica, cel de intors -nu. Hai,serios?!?!? Miruno, dupa ce ca esti proasta, mai esti si mama ghinioanelor saptamana asta. Am inghitit-o asa cum a venit si m-am pus pe scris postul prezent. Asta doar asa, ca sa nu ma umfle plansul in plin cabinetul stomatologic, nu de alta dar nu stiu daca e legal in tara asta sa lucrezi cu ochii umflati.

Cu mama am vorbit ieri la telefon. I-a cazut fata, ce sa mai. A zis ca planuia o petrecere si ca, lasa, acum si-asa nu mai putem face nimic. Sa ne bucuram ca ne vedem si sa nu ne gandim cand ne despartim. Adica, tot ea ma consola pe mine. “Lasa, mama, ca si acum voi fi acasa de ziua ta, asa… vreo 5 minute!!!” Fiindca, normal, avionul decoleaza la ora 7 fix sambata dimineata, deci bafta.

Singura varianta de plecat duminica ar fi sa cumparam alte bilete de duminica. Care bilete acum costa 1200 lire, cacofonia e meritata.

Sunt foarte foarte idioată. Mama nu merită un copil ca mine.

p.s. Lufthansa nu are nici o vina, cu cine am vorbit de la call center-ul romanesc m-a asigurat ca intelege si ca nu, nu mai putem face nimic. Si multumesc tuturor prietenilor de pe facebook care m-au ajutat cu un share, un numar de telefon si-o vorba buna.

Există mai multe tipuri de oameni pe lumea asta, că doar nu putem fi toţi la fel. Unii mai inteligenţi decât alţii, unii mai norocoşi, alţii mai ghinionişti, unii mai ambiţioşi, alţii mai comozi. Şi apoi toţi ăştia de mai sus mai sunt într-un fel, fiecare în parte: harnici şi leneşi.

Prostia enervează pe toţi cei care o recunosc în diferitele ei ipostaze. Ne ferim de ea pe cât posibil şi trecem

pe partea cealaltă a străzii, a găştii, a camerei de birou. Fiindcă ştim că de omul prost să te ţii departe şi niciodată să nu te iei la întrecere cu el, fiindcă are mai mult antrenament. E o luptă pierdută din start. Însă omul isteţ şi leneş e o cu totul altă specie, însă aproape la fel de periculoasă.

De fapt, voiam să vorbesc despre bani.

Continuare